Am citit Femei la graniță cu nesaț și neliniște, ca atunci când ieși afară să respiri, deși știi că vine furtuna. Există cărți pe care le citești, le așezi în bibliotecă și le uiți. Și există cărți în care nu doar citești, ci intri ca într-un spațiu viu, locuit.
Scrisă sub forma unei corespondențe literare între două autoare, Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, această carte este o conversație între două femei, două voci, două ritmuri. Mă așteptam la o lectură ușoară, ca o adiere de primăvară. M-am înșelat. Și ce bine că a fost așa.
Femei la graniță. Ce ne scriem când nu ne citește nimeni
Textele surprind tocmai prin sinceritatea lor neprelucrată, fără intenția de a convinge sau de a străluci. Nu caută să impresioneze, nu se îmbracă în haine de gală. Uneori sunt doar fragmente scurte, aproape șoptite. Alteori, pagini întregi de confesiune sinceră. Ele nu scriu „ca să iasă o carte”. Scriu una alteia. Iar asta schimbă totul.
Într-o lume în care comunicarea se face mai ales pentru spectacol și validare, este profund reconfortant să citești o carte scrisă fără intenția de a fi „consumată” rapid.
Formatul epistolar creează o intimitate rară. Ai impresia că arunci o privire în corespondența a două prietene care se descoperă reciproc. Se încurajează, se provoacă, se înțeapă uneori, dar mai ales, se ascultă cu adevărat. Este o prietenie literară care crește organic, de la pagină la pagină. Nu știi exact când devine profundă, dar simți clar momentul în care s-a întâmplat.
Ce citim când avem nevoie să ne citim
Ca întotdeauna, timing-ul e esențial. Nu știu cum aș fi primit această carte dacă aș fi citit-o anul trecut. Sau poate peste un an. Dar, ca în toate momentele de grație, am citit-o exact când aveam nevoie: în cel mai potrivit moment.
Eram la un nou început al călătoriei mele spre străbunici, spre un arbore genealogic mai clar, mai robust. Primele pagini, cu savoarea tocătoarelor de lemn, cu evocarea bunicilor și a mâncărurilor, mi-au alunecat prin tot corpul. Legăturile dintre generații, trasate cu atâta finețe între bunici și copii, m-au purtat în propria mea poveste despre rescrierea vieților celor dinainte.
Iar dincolo de toate, am simțit acea îmbrățișare tăcută: nu ești singură în povestea asta. Și alte femei caută poveștile femeilor dinaintea lor.
Lectura acestei cărți m-a prins într-un fel de corespondență „whatsappistică” cu Alexa mea, și ea aflată în căutarea rădăcinilor și a aripilor.
Iar ca o întâmplare fericită care a legat totul, numele noastre se suprapun cu cele ale autoarelor. Așa că am citit fiecare pagină imaginându-mi ce ne-am fi scris noi două, de la celălalt capăt al poveștii.
Când te cauți cu atâta ardoare în locuri aparent nesemnificative, ai nevoie de acele cărți care întrețin focul, pun întrebările potrivite și scormonesc în amintirile care contează. M-am citit cu râvna celei care urcă spre rădăcini, nevoită să reconstruiască poveștile din frânturi de amintiri ale altora.
Am scris și rescris această recenzie în gând. Am vrut să nu uit nimic. Să nu las vreun gând nerostit… După câteva luni, m-am întors la carte cu sentimentul că mi-a scăpat ceva important, că nu i-am surprins întreaga poveste, că nu le-am onorat cum se cuvine pe cele care au scris-o.
Despre cartea Femei la graniță și autoarele ei
Ce mi-a plăcut cel mai tare a fost că niciuna dintre autoare nu încearcă să se justifice. Nu simți nicio clipă că ar vrea să pară mai curajoasă, mai stabilă sau mai coerentă decât este. Se scriu una pe cealaltă așa cum sunt: obosite, haotice, tandre, furioase, pasionale, cinice, iubitoare, îndoielnice. Fără frică. Și tocmai această sinceritate le face atât de reale.
Fiecare voce are conturul ei distinct: Alexandra este mai incisivă, lucidă, cu o energie care taie în linii clare. Maria vine cu un soi de poezie melancolică, mai rotunjită, dar la fel de intensă. Împreună, construiesc un soi de hartă a feminității de astăzi – fără clișee, fără machiaj, fără cuvinte artificiale.
Am cunoscut-o pe Alexandra acum mulți ani, aproape într-un univers paralel: eu ardeam să vindec alți copii ca să fug de cel din mine, iar ea avea proiectul Booktopia. Într-o aliniere fericită de împrejurări, am participat la campania Citește pentru doi. De atunci am ascultat-o la mai multe evenimente, și cred că am și vorbit față în față (altfel decât pe Facebook sau prin e-mail) la aniversarea platformei Booktopia. Cert e că o citeam cu admirație pe Facebook, iar asta mi-a dat senzația că am în față gândurile unei amice din alte vremuri.
Pe Maria am cunoscut-o aici, în dansul acesta epistolar ca atunci când îți devine dragă o femeie doar pentru că este prietena cuiva drag ție. Transferul ăsta de admirație, împreună cu goana mea după poveștile femeilor dinaintea noastră, s-au îmbrățișat într-o senzație pe care o simți doar după ce ai citit ultima pagină a unei cărți pe care n-ai fi vrut s-o termini niciodată.
Le-am regăsit într-o discuție cu Liv Tane în podcastul Reading is cool, și a fost ca atunci când citești obsesiv o carte, iar apoi vezi un film care reușește să surprindă perfect energia dintre pagini. Cartea a apărut în 2024 la Editura Trei, iar povestea felului în care a fost scrisă, publicată și apoi purtată mai departe în lume e una cu adevărat plăcută de ascultat.
Dar… la ce graniță, de fapt?
„Granița” nu e doar o temă. E o prezență constantă. Da, există o graniță fizică: cele două autoare trăiesc în locuri diferite, cu orizonturi distincte. Dar mai puternic se simt granițele interioare: între corp și minte, între ce îți dorești și ce trebuie, între cine ai fost și cine ești acum, între cum te arătai celorlalți și cum te vezi tu însăți, atunci când te citești cu sinceritate.
E și granița tăcută dintre generații, dintre povești, dintre visuri. Granița aceea subtilă dintre copilă și femeie, dintre femeie și mamă, dintre începuturi și sfârșituri.
E o carte despre viață cu „v” mic și cu „V” mare. O carte cu miros de ceapă prăjită, sunet de tocător, urme de noroi pe papuci. Despre grija de a găti într-un corp obosit, despre cum te schimbi când devii mamă, despre cum te simți în pielea ta în mijlocul unei relații. Despre nevoia de a fi singură. Sau de a fi văzută. Sau, pur și simplu, lăsată în pace.
Detaliile aparent banale – cum se simte un duș, cum miroase casa într-o anumită dimineață – sunt miez de poveste. Povestea fiecăreia dintre noi.
În loc de concluzie
Aceasta nu e o carte cu final. Nu are morală. Nu urmează o structură clasică. Nu are capitole netede sau un fir epic limpede. E o construcție organică, vie, care se naște și se transformă în timp real.
Dacă îți dorești o carte „ca la carte”, Femei la graniță s-ar putea să te scoată din zona de confort. Dar dacă te lași cu totul în carte, s-ar putea să deschidă în tine întrebări la care nici nu știai că îți cauți răspunsuri.
După mai bine de o mie de cuvinte, încă simt că n-am ajuns să scriu despre miezul cărții Femei la graniță. Că nu am scris ceva cu adevărat esențial. Că nu am reușit să redau atmosfera fantastică din paginile ei. Și poate că nici nu trebuie.
Poate că rândurile astea sunt doar semnul de care aveai nevoie. Ca să intri. Să respiri. În mijlocul furtunii.