Credeam că mai avem timp

Există lumini care dor la fel de tare ca umbrele. Moartea lui tata a adus în mine o lumină care m-a orbit. A dezgolit în mine tot ce amânasem să fac, să spun, tot ce credeam că rămâne în spațiul ăla dintre noi în care ne-am pierdut și ne-am tot regăsit în anii ăștia. Ca un reflector mult prea puternic, plecarea lui a ars în mine regrete, tristeți, întrebări.

În lumina asta albă, crudă, drumul a dispărut. Am stat cu picioarele încrucișate pe gresia rece și am așteptat ca ochii mei să se obișnuiască cu absența, ca mintea mea să accepte necuprinsul, ca sufletul meu să perceapă că jumătate din mine nu mai există aici, pe pământ.

Durerea asta nu dispare odată cu timpul. Trăiesc în jurul ei, m-a rescris, a devenit miez în jurul căruia am învățat iar să construiesc. Doliul nu e o boală, nu trece, nu dispare, nu iartă. Uneori se pierde în liniștea valurilor și respiră în același ritm cu marea, alteori îmi sparge pieptul ca o furtună de nicăieri. Acolo, în spațiul acela aproape infinit dintre două respirații, dintre disperarea sfârșitului și frica singurătății, mă pierd în marele regret: credeam că mai avem timp.

Credeam sincer că mai avem timp să ne spunem ce nu am mai putut spune de atâta timp. Credeam că mai avem timp să facem excursii, să vedem marea împreună pentru prima dată, să stăm la mese împreună. Să ne sărbătorim zilele de naștere. Credeam că mai avem timp să stăm unul lângă altul, la umbră, în curtea în care strămoșii noștri și-au construit viețile.

Chiar credeam că mai avem timp. Parcă întotdeauna moartea e ceva ce se întâmplă altora, nu? M-am gândit în fiecare zi de când nu mai ești la ce ai simțit atunci, în ultimele clipe. Oare ai știut că sunt ultimele? Îmi place să cred că știai cât ești de iubit, cât de recunoscătoare îți sunt pentru că mi-ai dat din viața ta, chiar dacă viața ta a fost grea și tristă. Aș vrea să cred că știi că mă gândesc în fiecare zi la tine, la glumele tale, la amintirile cu tine pe care le credeam cumva pierdute-n mine.

Credeam că mai avem timp să te joci cu fetele mele și să le faci să râdă. Credeam că mai am timp să pun toate întrebările, să reparăm tot ce nu am știut în anii ăia grei.

În urma ta, a rămas lumina. Învăț în fiecare zi să o las să umple crăpăturile dintre noi. Ești cu mine în feluri în care înainte nu credeam că există. Poate mai aproape ca niciodată. Mă agăț mereu de cuvintele pe care le-am citit după ce te-am pierdut. „O să-l caut şi o să-l găsesc. Prea mi-e dor de el ca să nu mai fie nicăieri“. 🖤

Te iubesc, tata. #DoliulEiubire