Sunt oameni care știu de la bun început ce vor în viață. I-am întâlnit tot timpul, i-am admirat și i-am invidiat deopotrivă. Sunt oameni care știu ce iubesc să facă în fiecare zi, visuri pentru care să-și dedice viața întreagă, pentru care să muncească din greu. Sunt oameni dăruiți cu tot felul de talente, pe care le învelesc în catifea, dând mai departe din harul lor. Sunt oameni care găsesc pace în viața lor simplă, în ordinea firească a unei lumi care li s-a dat, cu bune și rele. Oameni care adună seninul vieții în ei ca într-o simfonie.
Și mai sunt oameni în care ard întrebări, răspunsuri și dileme. Oameni în care se varsă furtuni nedomolite, dureri ancestrale și tăceri de ciment. Oameni care știu ce iubesc, dar nu pot trăi dintr-o iubire cuminte. Oameni care zgândăresc răni nevindecate, ca niște copii cu genunchii juliți. Sunt oameni care trăiesc totul la aceeași intensitate: bucuria, durerea, vinovăția, iubirea. Iar acești oameni s-ar sfărâma dacă nu ar avea aproape de ei alți oameni care să-i adăpostească sub o cupolă când se rup norii.
Zori
Ne vindecăm în relații, spun mereu terapeuții. Ne frângem în relații și ne vindecăm în relații. Dar dacă, uneori, toate aceste răni cărate după noi de generații întregi se tot reaprind ca un tăciune uitat? Dacă unul dintre acei oameni care ard pe dinăuntru recunoaște jarul mocnit ce se strecoară prin fiecare generație, ca rădăcinile care trec prin pământul aproape împietrit? Are dreptul, oare, să poarte această îndatorire de a vindeca arborele? Sacrificarea seninului său nu adaugă, oare, alt strat de moloz?
Oglinzi
E un labirint întortocheat din care nu poți ieși nici vindecat, nici frânt. Nu poți decât să te întâlnești cu umbrele la fiecare pas, să le privești și să le porți mai departe. Vindecarea e doar o schemă ponzi în care, la un moment dat, ajungi să vrei cu disperare să crezi.
Poate că adevărul e că nu vom ști niciodată dacă tot ce facem ajută, în vreun fel, lumea în care trăim. Poate că, uneori, vindecarea alunecă înainte și înapoi în timp, ștergând din nămol, domolind furtuni, alinând plăgi aproape putrezite. Sau poate nu suntem decât niște copii într-o cameră plină de oglinzi și ne credem adulți.
Rădăcini
Am știut dintotdeauna că port răni care nu îmi aparțin. Le-am primit demult, de la începuturi, și le-am îndesat cuminte între coaste. Pe unele le-am așezat ca pe niște cuburi colorate, în cutii, convinsă că nu mă pot juca cu ele decât mai târziu. Pe altele le-am lăsat fetiței din afara mea să le ducă, deși abia le căra.
Am visat toată copilăria prăbușiri, purtând fricile bărbaților din tranșee, din a căror viață am primit-o pe a mea. Le ascundeam prin curte, în nisip, în forme de prăjituri. Am recunoscut în stomac brazdele săpate de femeile dinaintea mea, chinurile, sacrificiile. Am purtat pe umeri povara verbului „a trebui”, ochii lumii și frica de deasupra. Le așezam conștiincioasă printre caietele de română și matematică, încercând să nu le îndoi colțurile.
Jar
Peste timp (și timpuri), când a început să crească viață-n mine, am simțit sub tălpi tăciunii, am simțit amărăciunea pe cerul gurii și lanțurile în jurul gleznelor. Credeam că, mergând pe același drum, le voi vindeca pe toate. Credeam că devotamentul meu tămăduiește. Abia după ce a început să piară viața-n mine, am putut să-i văd pe toți, resemnați și tăcuți, în spatele meu.
Credeam că sunt singură. Singura. Au fost acolo tot timpul. Am dat din viața lor mai departe, încercând cu disperare să nu dau și prăbușirile, brazdele, nămolul și frica. Am dat din viața lor și am șmotruit adânc în mine să nu dau niciun tăciune. Și poate că seninul pe care îl văd în ochii primei mele copile nu e decât minunea lor. Și un timp s-a simțit seninul neatârnat, nefragmentat, netulburat, ca o confirmare că viețile lor nu au fost în zadar.
Sfârșituri
Și vine o vreme când încep să piară fragmente din tine, din seninul pe care aproape nu știai că îl ai. Cupola se sparge și te frânge-n mii de vitralii. De unde să mai știu cum să le pun la loc? Găseam mereu câte un colț din mine căzut printre ghivecele cu mușcate. Doliul dintre ceapa prăjită și legănatul copilului apasă cel mai tare pe piept.
Doar întunericul are sens când ești prea aproape de pământ. Auzi rădăcinile cum pulsează, cum se târăște viața pe sub mâl. Dar jalea pare pentru totdeauna. De unde să știi că plângi tot ce nu a fost și nu va mai putea fi vreodată? De unde senin când nu ești decât un copil cu genunchii zdreliți și nu te mai purta nimeni vreodată pe umeri?
Am rămas în întuneric, ascultând zvâcnirile dintre coaste. Zilele curgeau grele, iar tăcerile se amestecau cu viața care își urma drumul. Căutam leac printre cărți și muzici, găsind doar umbre de răspunsuri și amarul fiecărui „să nu dau mai departe”. Ironia vindecării nu este că ea nu există, ci că nu ai nevoie să o cauți. Te găsește între două respirații, printre focul jucându-se dintr-o lumânare pe mormânt, ieșind din crăpăturile stâncilor.
Cuib
Nici întunericul nu ține pentru totdeauna. Pământul se dezmorțește, miroase uneori a cafea prăjită prea mult. O rază ajunge, cumva, deasupra pernei și mă încălzește. Stau acolo cu ochii închiși, repetând în gând: sunt aici, sunt aici. Copiii chiar vindecă înainte și înapoi, dacă îi lași senini. Poate că suntem singuri pe lume, dar câtă lume e în noi.
Vindecarea, de care ne agățăm cu toții, s-a strecurat în mine agale, ca lumina care se strecoară printre perdele. Îmbrățișare după îmbrățișare, respiratul lor pe pieptul meu, degetele noastre împletindu-se, nopțile lungi și lipicioase, diminețile-n huzur. Și apoi, într-o după-amiază întâmplătoare, printre valurile de tul roz și Sibelius, am început să le cos aripile. Doar o mamă poate alege să simtă atâta durere să coasă aripile copiilor ei. Să le dea drumul să zboare-n lumea mare.
Lumina
Dar dacă sunt toate închipuiri și nu-s decât un pion într-o mare schemă ponzi a lumii ăsteia? Dacă, de fapt, am fost liberi de la început? Dacă nu am făcut decât să aduc mai mult moloz înăuntru și să-l dau mai departe? Ne vindecăm cu adevărat în relații sau în afara lor? Ne vindecăm împreună cu cei pe care îi murdărim, deseori, cu durerile noastre? Poate că vindecarea nu e decât o fată morgana după care alergăm toată viața, fără să ne dăm seama că a fost tot timpul în noi. Poate că, de fapt, ne vindecăm în iubire. Pentru noi. Pentru ceilalți. Pentru lume.
Eu cred că ne-am născut vindecați într-un timp magic în care există, deopotrivă, cei care au fost și cei care vor fi. Ca liniștea dintre două note muzicale. Doar că, uneori, sunt oameni care își pierd seninul prin labirinturi și care au nevoie de alți oameni să vadă cerul. Ca într-un ponzi al luminii. Și e lumina pe care vrei să o dai mai departe.