Am fost mereu un copil cuminte.
Prea cuminte.
Am lăsat pe toți cei din spatele meu
să-și așeze poveștile între coastele mele
și le-am dus mai departe,
pas cu pas,
respirație după respirație.
Am crezut cu toată ființa
că pot vindeca,
că sunt salvatoarea venită de peste secole
să aline, să curețe, să împlinească.
Am vrut să fug din misiunea asta
aleasă fără să înțeleg
de unde vin prăbușirile,
fricile,
fugile,
furtunile.
Și am fugit.
O vreme bună am crezut că am scăpat,
că au uitat de mine.
Dar m-au găsit.
M-am oprit.
Am lăsat totul să ardă
până când, printre cenuși, am văzut cerul.
Dar nu am moștenit doar durerea,
sacrificiile,
greul
și moartea.
Am moștenit și iubirea care le curgea prin sânge,
curajul, puterea,
tăria și blândețea,
umorul stângaci,
curiozitatea și inima bună,
dragul de viață și dorul de ducă.
M-am căutat mereu printre umbre și scântei,
învățând să-mi iau locul în lume
fără vinovăția supraviețuitorului,
cu sufletul plin de viață.
Și poate am moștenit fragilitatea.
Și dorul.
Și adâncul.
Dar am moștenit și aripile
să pot zbura înapoi spre mine
ori de câte ori mă prăbușesc.
Și da, le-am moștenit hăul.
Dar hăul a crestat și lumină.
#2025descris
foto: Pexels.com