De fiecare dată e cineva.
Altcineva.
Când scriu un text care mă frânge, din rană sau din cicatrice, apare, aproape din neant, cineva care îmi spune:
„Aveam atâta nevoie de cuvintele astea.”
Și tot de fiecare dată, eu mă întreb dacă am pus prea multă fragilitate acolo, în Marele Internet, unde nimic nu pare să dureze mai mult de câteva minute, unde algoritmii hotărăsc dacă meriți sau nu să fii văzut.
Când mă gândesc la o virgulă pe care nu am adăugat-o.
Dacă am spus prea mult.
Prea crud. Prea amar. Prea poetic. Prea deprimant.
Dar mereu e cineva.
Cineva care îmi spune că avea nevoie să ardă cuvintele acelea în el.
Cineva care îmi povestește că a trecut prin experiențe similare.
Când am scris despre anxietate.
Despre Hashimoto.
Despre sarcini pierdute.
Despre maternitate.
Despre pierderea tatălui meu. Despre doliu.
Despre burnout. Despre căutările strămoșilor.
Despre rătăciri. Despre viață.
Când am scris cu toată sinceritatea.
Când am scris din toată ființa.
Spune povestea.
Dacă alină ceva în tine să o spui, atunci spune-o.
Pentru ca nimeni, niciodată, să nu creadă că e singur în întuneric.
foto: pexels