Nu mi-am ales numele. Am fost aleasă.
În psihogenealogie, prenumele nu e doar o etichetă, ci un fir invizibil care ne leagă de poveștile, emoțiile și rolurile moștenite.
Sunt a șaptea Mărie pe linie directă, din ambele ramuri ale arborelui. Două străbunice și patru stră-străbunice numite Maria, despre care am mult prea puține povești. Toate au dat darul vieții mai departe și-au împletit iubirea, dospelile și grădinăritul, printre războaiele bărbaților și țăcănitul războaielor de lemn.
Am fost numită după nașa mea, Marcela , „să am nume sfânt”, și după fiica ei, Simona . Nu m-am gândit niciodată că aș fi putut purta alte nume; au fost ale mele dintotdeauna. Doar preotul bătrân și blând, cel care mă botezase, mă striga: „Mărie, Mărie, ce faci, Mărie?”.
Toate celelalte Maria
Părinții mei nu s-au gândit la celelalte Mării, unele chiar neștiute și pe care le-am regăsit acum, în documente vechi din arhive.
Astăzi știu că Maria, nume cu așa încărcătură spirituală, poate întruchipa arhetipul mamei și dorința inconștientă a familiei de a continua, vindeca sau onora povestea femeilor care l-au purtat.
În urmă cu 8 ani l-am dat mai departe Iunonei, ca o promisiune făcută într-un moment greu, fără să știu de toate Măriile. Faptul că i-am transmis numele, fără să fiu conștientă de „lanțul” transgenerațional, arată cât de adânc acționează mecanismele ascunse din familie.
Repetarea unui nume poate fi semn al unei memorii care cere recunoaștere, o continuitate simbolică prin care purtătorul duce, fără să știe, și daruri moștenite, și teme nerezolvate. O loialitate tăcută, rescrisă din generație în generație.
Știu acum că numele acesta e un dar, o moștenire de feminitate, curaj, iubire și compasiune. Și un simbol al legăturii dintre femeile din familia mea, dar și al libertății noastre de a rescrie povestea.
Îl port cu recunoștință pentru toate Măriile dinaintea mea și cu speranța că voi reuși să le onorez poveștile.