Când simt că mi se face golul ăla în stomac, închid ochii și încerc să respir conștient. Mă gândesc că suntem în siguranță, că suntem împreună și că nu asta e viața noastră, că e doar o perioadă tulbure. Mă gândesc cum ne vom aminti primăvara anului 2020. Mă gândesc cum ne vom aminti anul 2020.
Poate că ne vom aminti ca fiind anul în care am înțeles cât de vulnerabili suntem. Poate ne vom aminti de anul în care a trebuit să ne izolăm unii de alții să ne putem salva. Poate va fi anul despre care vom povesti că ne-a dat lumile peste cap și ne-a făcut mai buni. Poate.
Înăuntru.
Am încercat să scriu cât mai mult, chiar dacă uneori durea mai tare să scot toate fricile din mine. Am scris și un soi de jurnal de izolare. Mă întorc la ce am scris în prima zi a anului, la planuri, la visuri. Oare cum ne vom aminti anul 2020 în următoarea primăvară? Cum ni-l vom aminti peste câțiva ani? Cu ce goluri în stomac vom povesti despre anul ăsta?
Ne-am schimbat mai mult decât ne putem da seama acum. Eu m-am schimbat mai mult decât am puterea să conștientizez acum. Cred că indiferent cât de mult am încercat să trăiesc o viață fără grabă, o viață conștientă și asumată, această perioadă de izolare a fost apăsătoare. Învăț să iau fiecare zi pe rând, să îmi dau voie să absorb toate schimbările, să fiu blândă cu anxietățile și fricile mele. Dar când m-am bazat toată viața pe a controla ceea ce se întâmplă în jurul meu, de a ști clar ce e de făcut, este greu să accept că habar nu am ce o să se întâmple mâine. Așa a fost tot timpul, dar e prima oară când înțeleg asta cu adevărat.
Copilul meu m-a învățat din prima zi împreună cum să privesc lucrurile în perspectivă, să fac diferența dintre un email urgent și timpul împreună. Astăzi, când lucrez în condiții diferite, învăț să mă împart eficient între job și acasă, să nu mă mai consum pentru lucrurile pe care nu le pot schimba, să accept oamenii așa cum sunt.
M-am tot gândit că tot ce nu am rezolvat cu noi înșine și cu cei din jurul nostru refulează acum întocmai ca un closet înfundat. Oamenii răutăcioși rămân la fel și în timp de pandemie. Empatia se exersează în vremuri de pace, nu apare din senin în vremuri de război.
Afară.
În seria de micropovești despre vieți simple în vremuri complicate, am întrebat oamenii cum cred ei că va fi lumea post-covid19. Citesc cu o mare curiozitate răspunsurile lor, cu gândul că să găsesc acolo speranța că lumea va fi mai bună. Și totuși, trăiesc într-o bulă. Văd și aud în jurul meu oameni pentru care această stare de urgență este o conspirație, o glumă. Văd oameni care nu înțeleg că viața noastră s-a schimbat, că trebuie să avem grijă unii de ceilalți. Mi-a rămas în minte răspunsul Anei: Eu sper că lumea va fi mai bună. Că eu o să fiu mai bună. Khalil Gibran scria că numai moartea și dragostea schimbă lucrurile, deci, cine știe?
Eu cred că nu vom fi neapărat mai buni. Cred că vom fi mai atenți cu noi înșine. Pentru unii oameni, viața așa cum au trăit-o până anul ăsta nu mai există. Pentru alții, viața continuă să fie la fel. Și mi-e teamă pentru cei care vor fi prinși între unii și alții. Mi-e teamă pentru că urmează o perioadă în care avem nevoie să ne resetăm, să avem grijă de noi și de cei din jurul nostru. Trebuie să înțelegem că igiena nu este opțională. Să purtăm măști, să fim conștienți de felul în care putem da mai departe virusul.
Avem nevoie să fim mai buni unii cu alții. Să avem grijă de sănătatea noastră, să fim mai înțelegători unii cu alții. Sunt atât de multe lucruri care ar trebui să fie normale încât mi-e teamă că vom ajunge doar să fim mai răi.
Când simt că mi se face golul ăla în stomac, închid ochii și încerc să respir conștient. Mă gândesc că este anul despre care vom povesti că ne-a dat lumile peste cap și ne-a făcut mai buni. Poate.