Jurnal de izolare (după 37 de zile). Despre frici, povești și începuturi

jurnal de izolare simona rentea

M-am gândit de la început să țin un soi de jurnal de izolare să îmi pot îmblânzi fricile. Oricum, aveam un jurnal în care scriam din când în când. Nu am putut face nimic câteva zile. Eram pur și simplu înmărmurită de frică.

Îmi tot aminteam filmele în care viruși decimau planeta. Îmi aminteam fiecare gol din stomac când mi-am dat voie să gândesc că scenariile pot deveni realitate. Nu a fost niciodată mai clar că e timpul să învățăm să avem grijă de noi, de cei din jurul nostru și de planetă. Și nu a fost niciodată mai greu să acceptăm că tot ce știam despre lumea noastră nu va mai fi la fel.

Cum m-a prins sfârșitul lumii (așa cum o știam)

Pandemia asta m-a prins într-o perioadă extrem de vulnerabilă. Aveam în urmă un an complicat, un roller coaster emoțional din care am ieșit mai puternică, dar și mai amețită. Renunțasem la unele planuri, începusem să fac altele. Și-apoi Iuno a făcut o amigdalită exact înainte să înceapă nebunia, așa că eram obosită și tristă.

Mă gândesc la acele zile și mi le amintesc încețoșate și îngrozitor de sufocante. Mi-era groază de viața pusă de pauză, mă tot gândeam la ce nu făcusem până atunci sau la ce făcusem prea târziu. Am alternat stările de frică din aia care arde-n stomac cu o liniște ciudată, amestecată cu un fel de uitare.

Când am auzit prima oară folosindu-se ideea de cele cinci etape ale pierderii în noul context, mi s-a părut nepotrivit. Dar am înțeles repede că exact prin asta treceam. Am negat că se întâmplă. Am fost furioasă. Apoi am început să negociez, să înțeleg ce pot controla. M-a întristat teribil totul, toate anxietățile mele m-au sufocat, dar cumva am reușit să accept că aceasta este lumea în care trăim acum.

Mi-au trebuit mai bine de zece zile să trec prin toate stadiile astea, zile în care a trebuit să fiu funcțională, să am grijă de copilul meu, să lucrez, să stau la suprafață. Am stat. Dar a fost înspăimântător de greu. Și diferit de ce făcusem până atunci.

Vinovăția unui timp necâștigat

Citeam la orice pas sfaturi despre cum să câștigăm timpul ăsta, cum să facem toate cele nefăcute până acum. Mi se făcea un mare gol în stomac. Multe zile din perioada asta am trăit cu goluri în stomac. Mi-era aproape imposibil să profit de timpul ăsta. Simțeam că dacă mă relaxez vreun pic atrag furtuna aia mare peste noi. Într-o zi, cineva drag mi-a zis să mă bucur de timpul care mi s-a dat. A fost momentul în care mi-am dat voie să mă bucur de timpul primit în vremuri nemaiîntâlnite.

Acasă e bine, suntem în siguranță, atât cât putem fi în vremurile astea. Dar în afara spațiului nostru în care trăim și ne jucăm, am oameni dragi care trebuie să iasă, să lucreze. Și mi-e atât de frică pentru ei încât atunci când mă ia panica nu mai pot respira, nu mai pot gândi, nu mai pot face nimic. Cum să mă relaxez cu gândul la ce poate fi?

E îngrozitor de ciudat cum ne-a schimbat virusul ăsta. Am fost tot timpul expuși la multe pericole, la boli, la accidente, la dureri. Chiar dacă eram conștientă, gândul că celor dragi li se poate întâmpla ceva nu m-au paralizat așa, toată ziua, în fiecare zi. Suntem alți oameni. Vom fi alți oameni. Normalul nostru nu mai fi niciodată la fel.

Ce fac eu în vremurile astea nemaiîntâlnite
Cum o să fie lumea noastră?

Mă gândesc de multe ori cum o să fie lumea noastră. Nu o să existe ziua în care ne vom simți în siguranță pentru că nu am fost niciodată în siguranță. Dar abia acum am înțeles cât suntem de vulnerabili. Ne vom reconstrui lumile, așteptările, visurile. Poate vom învăța să avem mai multă grijă de noi, de lumea noastră, de planeta noastră. Poate va fi mai bine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.