Mădălina Haiducu locuiește în Brașov unde are un centru cultural deschis de puțin timp. În perioada aceasta de izolare, când prețuiește mai mult ca oricând libertatea de mișcare, a făcut un pact cu ea însăși: să fie într-atât de muncitoare încât să reușească să își cumpere o casă pe pământ, la munte.
Înainte.
Mădălina Haiducu abia se pusese pe picioare după călătoria din India, de unde venise cu niște turbulențe la stomac care nu i-au dat pace două luni și pentru care a urmat tratament. Avea energie, soare și planuri. Îmi cumpărasem 5 pachete de cafea, le dusesem la centrul cultural pe care l-am deschis în Brașov în februarie 2020 și făceam meditații pentru bacalaureat la istorie cu niște copii tare frumoși.
Începutul pandemiei a prins-o la Brașov, unde s-a mutat acum un an și jumătate. Între două puzzle-uri și LEGO-uri cu nepoțelul ei, Cazimir, Mădălina avea niște discuții îngrijorătoare cu sora ei, aflată în vizită. Făcea paste al forno și, după ce le-a stins focul, a alergat disperată să ia spirt de la farmacia non-stop din colț. A doua zi sora ei a plecat spre București și de atunci se văd doar prin video call.
Aveam planuri multe: ateliere și cursuri pentru copiii mei dragi din Brașov, ateliere pentru oamenii mari pe care abia le începeam în luna martie, o vacanță în Grecia deja rezervată și obișnuitele planuri de Paști alături de cele două familii din care fac parte, drumul Suceava – București (sau invers, încă nu stabilisem), dar pe care îl așteptam cu emoție. N-a fost să fie anul ăsta. Universul are alte planuri cu noi.
Sfârșitul lumii așa cum o știam a găsit-o cu 5 kg în plus față de cum își dorește să arate, dar cu anxietățile puse un pic pe picioare. Am întâmpinat panica generală și toate veștile cu calm. Trebuie să recunosc însă că plâng seară de seară când aud știrile cu oamenii care și-au pierdut membrii familiei fără să își poată spune adio și mi-e foarte dor de familia mea.
Acum.
Pe lângă programul obișnuit de lucru, Mădălina Haiducu citește, gătește mai mult, pregătește materialele de lucru pentru copiii de la meditația de la istorie. Își face planuri, pune pe hârtie idei de afaceri, face research. Nu își găsește însă timp să facă ordine în dulapul cu haine. 🙂
Zilele astea și-a dat seama că deși este o persoană foarte sociabilă (sufletul petrecerii), simte că are nevoie de momentele acestea de izolare, de singurătate, de distanțare de oameni. Vorba aceea, tot răul spre bine. Și sunt convinsă că așa va fi.
Vorbesc mult mai mult cu mama și mă bucur că e mai tot timpul acasă să vorbească cu mine. Citesc și recitesc lecturi dragi, organizez cluburi de lectură online în cadrul centrului meu cultural, pictez, fac sport și gătesc mai mult. Experimentez mai mult. Mi-am făcut unghiile french într-o zi. În altă zi am exersat coada enervantă de eye-liner care niciodată nu îmi iese la fel la ambii ochi.
Am început să râd cu lacrimi cu iubitul meu, Adrian, mult mai mult decât înainte când eram prea obosiți. Poate că suntem atât de sătui de carantină și unul de altul 24/24 că ne-am plictisit să fim altcineva decât noi înșine. Îi ajut pe bătrânii din blocul meu cu cumpărăturile. Tânjesc la pomii înfloriți și la zambilele înflorite din micile grădini din spatele blocului. Fac piatră-foarfece-hârtie cu Adrian cine să ducă gunoiul de data asta, ne luptăm pentru 5 minute în aer liber. Mânânc substanțial mai multe legume și îmi cumpăr lalele galbene de la Lidl de fiecare dată când mă duc la cumpărături.
Mulțumiri.
Sunt extrem de recunoscătoare tuturor medicilor, asistentelor și personalului medical din întreaga lume, care se luptă cu această criză. Vreau să le mulțumesc prietenilor mei că au avut curajul să se facă medici și că au învățat pe brânci pentru asta. Mulțumesc tuturor farmaciștilor, polițiștilor, militarilor, voluntarilor, vânzătorilor și paznicilor din supermaketuri, personalului de la salubritatea fiecărui oraș și tuturor oamenilor implicați în acest moment de cumpănă al umanității. Mulțumesc celor care stau acasă, în casă. Nu mă simt singură știind că și alte suflete împart aceleași poveri ca mine. Suntem împreună. Mereu am fost împreună. Acum este un moment minunat să ne dăm seama de acest lucru.
Doruri.
Cel mai dor îi este de sentimentul de pace și siguranță pe care îl avea atunci când pleca din casă, fără acest „dușman invizibil” de-afară. Simte profund această presiune și o înfurie când se uită pe geam cum oamenii se plimbă fără niciun stres. Fără mască, fără nimic. Îmi vine să strig la ei, să îi cert, să le arunc în brațe niște felii de chec cu cacao poate pleacă mai repede acasă să mănânce liniștiți.
Visează cu ochii deschiși cum o să se întindă din nou pe marginea hăului Vaii Albe dintre Crucea Caraiman și Releul Coștilei și o să tragă un pui de somn ca pe vremuri. Visez că o să văd iar sute de flori de colț răspândite prin iarba muntelui arsă de soare. Visez la o noapte cu cortul pe munte unde pot admira stele. Visez la trambulina de la ai mei de acasă. Visez că acest impas mă va apropia mai mult de de familia mea cu care aș merge oriunde, cu ochii închiși.
Visez să stau din nou la Tipografia, sub Tâmpa, pe terasă, cu un capuccino și o Zăganu blondă la draft alături și să mă gândesc la nimic. Să mă îngrijorez de nimic. Dar cel mai dor îmi este de nepoțelul meu care mă roagă mereu să îl arunc sus-sus de tot, să zboare până la lună. Mi-e dor de viață. Mi-e dor de normalitate. Iar acest lucru este cel mai frumos vis.
Frici.
Mi-e teamă de sentimentul pe care îl am față de oamenii care nu respectă regulile, de concluzia că românul se disciplinează doar cu biciul. Și nici atunci. Mi-e teamă pentru bunicii mei, pentru toți bunicii acestei lumi. Mi-e teamă de suferință, de pierdere. Mi-e teamă că sunt prinsă în două camere pentru totdeauna…
După.
Mădălina Haiducu crede că ne vom reveni în cele din urmă. Covid-19 e unul dintre multele virusuri pe care le poți lua în urma unor gesturi, unor atingeri sau apropieri. Am încredere în ființa umană, în ciuda conspirațiilor și nebuniilor, că se va găsi un tratament și un vaccin ca răspuns la această vietate microscopică care a făcut ravagii. Și mai ales, că oamenii vor fi deschiși la ele.
Așteaptă cu nerăbdare acele momente când va sta pe o bancă în parc sau se va duce la cumpărături fără să facă stânga împrejur când vine cineva în direcția ei. Dincolo de toate, își dorește să continue cu planurile concrete făcute în carantină. Cred că așa este cel mai potrivit să onorez acest time off: îndeplinind ceea ce am reușit să pun pe hârtie. Mai ales că am avut suficient timp să tot coc la ele.
Lumea de după.
Mădălina Haiducu consideră că lumea post-covid va fi mai tristă, dar avidă de libertate și mișcare. Cred că vom fi într-o recesiune totală, iar lumea va fi mult mai săracă, o oală sub presiunea poverilor, a pierderilor suferite. Și această pandemie se va uita cumva și oamenii își vor urma destinul în continuare, luptele și fericirile de zi cu zi. Și într-un fel, mă bucură acest gând.
Este convinsă că vor fi multe promisiuni pentru viața de după covid-19. Și poate că multe nu se vor respecta. Dar este ok. E bine să fie așa. Vor mai fi perioade de restriște când ne vom aduce aminte cu amărăciune de ele. Nu suntem roboți fără suflet. Ceva din noi se va schimba oricum iremediabil în urma acestei experiențe. Promisiunile neîndeplinite se vor întoarce la noi așteptându-și rândul, cu bon de ordine, să se vadă bifate undeva pe harta vieții.
De văzut/citit/ascultat:
- Un serial: Mad Man, The Crown, Desperate Housewives (foarte domestic, amuzant și relaxant, perfect pentru carantină).
- Un film: Coco și Up (ambele animații – am un major crush pe animații în ultima vreme)
- O melodie/un album/un concert: A dios le pido (Juanes); When we were young & Make you feel my love (Adele)
- O carte de ficțiune:
- O carte de non-ficțiune: și , de Yuval Noah Harari