Ana Mănescu este scriitoare și traducătoare și își petrece această perioadă de izolare în București, alături de familie și pisici. Visează la tot ce ar putea face, dar s-a adaptat la această nouă normalitate, se concentrează pe lucrurile pe care le poate controla și ia fiecare zi pe rând.
Înainte.
Ana Mănescu stătea și înainte acasă, dar singurele care îi ordonau asta erau anxietatea și alegerea profesională. Pandemia a prins-o taman când reușise să se smulgă dintr-o perioadă de șase luni în care nu îi fusese deloc bine trupește, psihic și profesional.
Mi-era rău tot timpul, nu aveam pic de energie sau motivație, nu mai primisem nimic de tradus, nu puteam lucra la proiectele personale și aveam mai puțin de-un salariu minim pe card. Eram complet nepregătită pentru o criză economică și de sănătate. Norocul meu e că locuiesc cu ai mei, deci nu mor de foame, și că am experiență cu frica, deci nu mor nici din cauza asta. Mai puțin norocoasă sunt cu sistemul imunitar, dar stau acasă de pe 8 martie și pot duce mult timp între patru pereți, deci nu plănuiesc să mă expun prea des.
Acum.
Viața nu i s-a schimbat, și tocmai ăsta e oful ei. Câștigase de curând un aparat foto și începuse să iasă din casă cu el. O ajuta enorm și cu agorafobia, și cu creativitatea, și cu viața socială. La începutul autoizolării, a avut senzația că a fost împinsă înapoi în peșteră.
A surprins-o faptul că nu se mai simte vinovată că stă în casă, că nu e productivă, că este anxioasă. Era convinsă că simte această vină doar pentru că nu depune destul efort.
Dar acum că s-a pus întreaga lume pe pauză, îmi dau seama că eu de fapt mă simțeam foarte, foarte în urma ei. Și fără vină, mi s-a eliberat mult spațiu în minte, iar asta a permis creativității și motivației să revină. Fac lucrurile în ritmul meu și sunt tare împăcată. Da, stau și degeaba, dar în ultima vreme am citit multă poezie și am început să scriu iar articole pe site-ul meu, cum ar fi acest material despre cum să nu înnebunești în casă. Și experimentez cu aparatul în camera mea. Am fotografiat pisici și flori, am făcut autoportrete, am dansat în fața camerei așa cum mi-a venit.
Surprizele blănoase.
Apoi, viața i s-a schimbat un pic. Pe 15 aprilie, administratorul blocului a bătut la ușă să întrebe dacă și-a pierdut pisica. A coborât două etaje și a găsit un tigrat de trei luni care tremura de frică pe o treaptă. Așa mic și ghemuit era, încât administratorul aproape că îl călcase. Era îngrijit, părea să fi evadat de acasă, așa că l-am luat noi până avea să îl revendice stăpânul. Cinci minute mai târziu, ne-a bătut din nou la ușă administratorul. O găsise și pe soră-sa, câteva etaje mai jos. Nu i-a căutat nimeni, și uite așa ne-am pricopsit în plină criză cu doi pisoi, carantinați într-un dormitor, pentru că mai avem un motan de 4 ani și o doamnă de 14.
Când a fost la veterinar cu pisoii pentru a le face testul pentru FIV și deparazitarea, a mărturisit că bănuiește că au fost abandonați, iar doamna doctor a confirmat că în perioada aceasta, din cauza fricii și a lipsei de educație medicală, a crescut numărul animalelor abandonate.
În fiecare dimineață, îl pup pe Ares, care doarme cu mine și e mai lipicios de când am adus intrușii, o salut respectuos pe Lily, la fel de neimpresionată de pui cum e de mângâierile mele, și mă duc, ciufulită și chiaună, să mă joc și cu gemenii Apollo și Artemis. Va fi greu, s-au dublat cheltuielile, responsabilitățile și năzdrăvăniile pisicești, dar cei patru blănoși sunt o oază de bucurie, de inocență și de speranță în perioada asta grea.
Doruri și frici.
Cel mai dor îmi este de posibilități. La asta visez, la tot ce aș putea să fac. Și îmi e teamă că nu voi apuca să mai fac nimic. Dar m-am lăsat să simt toată anxietatea și frustrarea timp de două săptămâni, în care am devorat știri și glume. Acum că m-am adaptat la această nouă normalitate, mă axez pe ce pot controla și iau fiecare zi pe rând.
După.
Ana Mănescu și-a promis după multe crize personale de sănătate că va face lucrurile diferit, dar nu se schimbă niciodată peste noapte. Crede că are multe tipare de rescris, iar acesta e un proces îndelungat. Pandemia doar face unele dintre fricile mele să pară ridicole, prin comparație. Nu știu dacă va dura claritatea asta. Nu știu dacă odată ce voi avea iar libertate de mișcare, o să pot face ceva cu ea.
Ana Mănescu crede că lumea post-covid o să fie mai săracă, mai speriată, mai singură, mai înrădăcinată în propriile tipare. E posibil să devenim sălbatici: ori resemnați în singurătatea noastră, ori disperați după afecțiune. Suntem un popor cald, tactil, nu ne vine natural să stăm atât de departe de alții. După izolare, eu una visez la îmbrățișări lungi, astea îmi lipsesc acum. Bine că am patru (nu pot să cred) pisici cu care să mă drăgălășesc. Eu sper că lumea va fi mai bună. Că eu o să fiu mai bună. Khalil Gibran scria că numai moartea și dragostea schimbă lucrurile, deci, cine știe?
De văzut/citit/ascultat
- Un serial: Penny Dreadful, căci zilele astea așa par.
- Un film: The Fountain, despre iubire, moarte și neputință.
- O melodie/un album/un concert: Ce spui de un playlist? În murmur adun piesele pe care le ascult pe repeat, până nu le mai suport și trebuie să le șterg din listă. Dacă vrei să știi ce e în sufletul meu în oricare moment, uită-te la ce-mi murmură în căști.
- O carte de ficțiune: Previzibil, , doar se termină cu “All was well”, iar Dumbledore are replici potrivite pentru vremea asta, cum ar fi: ”Happiness can be found, even in the darkest of times, if one only remembers to turn on the light.”
- O carte de non-ficțiune: Orice distopie?