Sunt recunoscătoare că încă mai am câțiva oameni în jurul meu care i-au cunoscut pe străbunicii și bunicii mei. Am trecut peste tot felul de anxietăți și am căutat povești oriunde am mai putut găsi. Și mă bucur că fac asta. Și că sunt susținută.
În toate povestirile rudelor din partea tatălui meu am regăsit mereu ideea aceasta de vatră, de loc în care se strângeau toți frații și verii în casa părintească. Bunicul meu a fost cel mai mic dintre cei opt frați, născut la o diferență de 20 de ani față de sora cea mai mare.
Atât surorile și fratele său, cât și copiii lor (și mai apoi nepoții) se strângeau în curtea unde și fetele mele se joacă astăzi. Încă nu am găsit vreun document care să ateste anul din care acest pământ este al familiei, însă, grosso modo, sunt cel puțin 125 de ani.
Când am fost la verișoara tatălui meu, care a cunoscut-o pe străbunica mea, am simțit cum se aștern în mine povești pe care, cumva, inexplicabil, parcă le știam deja.
I-am (re)găsit pe bunicii mei așa cum eu nu i-am mai prins niciodată – tineri și veseli, strângând în jurul mesei lor toți copiii lor și pe cei ai fraților lor, împărțind puținul în cât era nevoie. Sigur că e multă nostalgie în aceste povești, dar cred din tot sufletul că în niște vremuri sufletele erau mai senine.
Îmi strâng toate aceste frânturi de povești și le notez cât îmi amintesc fiecare detaliu, să nu uit nimic. Nici măcar cum m-am simțit când am ascultat aceste istorisiri.
Pentru că fiecare emoție se rostogolește peste toată magia pământului care a simțit, de-a lungul ultimilor 125 de ani, toate acele tălpi goale călcând prin dogoarea soarelui.