Este nevoie de un sat întreg pentru a crește un copil. Iubesc această idee de comunitate, deși, în zilele noastre, satul simbolic pare tot mai greu de găsit.
În timp ce îmi căutam rădăcinile, am primit mai mult decât nume și date: am descoperit mărturii ale acestui sat incredibil în care părinții, bunicii, mătușile, unchii și verii se strângeau firesc în jurul copiilor.
În notițele mele apar expresii care mă fac de fiecare dată să zâmbesc: „ne țineam de neam”, „împărțeam și ultima coajă de pâine”, „ne aveam bine ca frați”. Limbajul acesta pare astăzi dintr-o lume de demult – și chiar este.
Din acest univers al apelativelor am primit, cu recunoștință și duioșie, poveștile despre mamaia (țațica pentru surorile ei mai mici, tanti Stela pentru toată lumea), unchiu’ Mitică (tataia), nenea Vasile (fratele lui), mama Veta (sora cea mai mare din cei opt frați). Își mai spuneau, după caz, surată, cumnată, verișoară. Mai presus de nume conta legătura de sânge sau de alianță.
Am încheiat un capitol
Astăzi am încheiat cercetarea arhivelor de stare civilă ale satului în care am crescut – Mărginenii de Jos, așezare atestată de aproape șase secole, a cărei istorie se împletește cu destinul familiei mele. Pentru prima dată după multă vreme simt câtă semnificație a avut alegerea de a studia Istoria.
Îmi rămân încă multe documente de parcurs, povești de descoperit și piese de puzzle de așezat. Dar am încredere că această călătorie prin istoria strămoșilor va lumina drumul celor care vor veni. Și, într-un fel suav, de sat adunat în jurul fiecărui copil.