Memoria e fascinantă.
Într-o zi, găsesc „întâmplător” un document pe care, cumva, îl ratasem într-un dosar digitalizat de la Arhive. O sun pe mama și îi spun că pare că am descoperit o soră a bunicii ei materne.
Îi spun doar numele: Stana. După câteva secunde, o aud pe mama spunându-mi zâmbind: „Daaa, era sora ei. Noi îi ziceam mama-mică.”
M-am topit. Nu și-o amintise până atunci în discuțiile noastre. Dar, dintr-odată, numele acela a făcut magie. Stana, mama-mică, există din nou.
Nu murim când dispărem fizic. Murim când suntem uitați.
Mă gândesc adesea la Mama-mică, chiar dacă știu atât de puțin despre ea. Și mă întreb ce-ar fi fost dacă nu porneam pe acest drum, dacă nu începeam să-i caut. Aș fi putut renunța ușor după fiecare întrebare de genul: „Dar de ce faci asta?”, „De ce mai scormonești trecutul?”, „Ce-a fost, a fost. Cine să mai știe ce-a fost atunci?”
Oricât de dur e criticul meu interior, simt recunoștință pentru călătoria asta. Pentru curajul meu de a o începe. Nu e deloc ușor să treci peste anxietatea de a vorbi cu oameni cu care n-ai mai schimbat o vorbă de 20-30 de ani.
Nu e simplu să stai în Arhive și să simți greutatea atâtor vieți și atâtor dispariții. Să trăiești dezamăgirea când nu găsești nimic. Să te uiți la fotografii vechi ale altora, știind că tu nu vei avea niciodată mai mult de câteva imagini recuperate ca prin minune.
Când știi să că ai nevoie de ajutor
Mi-ar fi plăcut să știu mai multe înainte de a începe. Poate m-aș fi scutit de haosul din suflet și din gânduri. Dar sunt recunoscătoare că, în curând, voi participa la atelierul de genealogie susținut de Dumitru Lăcătușu de la Centrul de Consultanță Istorică. Sunt convinsă că voi primi exact ce-mi lipsește acum: claritate.
Dintre toate emoțiile și revelațiile, cel mai greu de dus rămâne regretul. Regretul că atâtea povești au trăit în memoria celor dragi care nu mai sunt. Că n-ai știut — sau n-ai putut — să le aduni când avea cine să le spună.
Dar mintea noastră e fascinantă. Poveștile rămân acolo, în sufletul celor care le-au trăit. Uneori, însă, au nevoie de un nume sau de un colț de cer de care să se agațe. Și, mai ales, de cineva care să întrebe. Mereu de cineva care să întrebe.
Și totuși, cât de frumos e să le onorezi memoria așa: căutând cu ochii întredeschiși prin întuneric.