Credeam că o să găsesc acea Italie pe care o vedeam în filmele artistice de pe TVR 2 când eram mică, fără să pot spune concret ce ar fi însemnat asta. Știu doar că în ziua aceea de toamnă am simțit că acea Italie idilică nu era decât în mintea mea.
Nu știu de ce că doar orașul era tare frumos. Nu îmi pot da seama nici acum, după șapte ani, de ce simțeam că nu e locul pe care mi-l imaginam și îl așteptasem cu atâta nerăbdare.
Urma să stăm la mama unei prietene așa că spre seară am plecat din autogară spre Marino, un orășel din vecinătate. Ajunsesem la șapte dimineața în Roma, mersesem toată ziua prin oraș să bifăm cât mai multe obiective turistice și eram epuizați.
Când am coborât din autobuz, am uitat să respir. Era octombrie și adia vântul, se însera atât de frumos. În centrul orașului toată lumea se adunase ba pe la magazine, ba pe la mici cârciumi cu două-trei mese pe trotuare, niște bătrâne stăteau în piațeta din fața bisericii, iar copiii strigau și jucau fotbal pe stradă. O mașină cu o remorcă mică plină de struguri, mere, portocale și alte fructe se plimba prin oraș.
Am mâncat struguri în piațetă, ascultând bătrânele zgomotoase, mamele care-și strigau copiii la cină, oamenii salutându-se și am știut că în momentul acela se ascundea acea Italie pe care mi-o imaginam.
A doua dimineață, am plecat fericită spre Roma. Ajunsesem în Italia mea.
📌 ziua 13 din 15. Un loc #our15daysofwriting
Poți găsi aici detalii despre aceste exercițiu creativ – acceptă provocarea!
credit foto: arhiva personală