Îşi petrecuse vara aceea printre cărți şi muzici, într-un sat pustiu. Trăise acolo într-o tăcere asurzitoare. Citea până i se împăienjeneau ochii, mânca prune şi asculta aceleaşi benzi de magnetofon hârşâind a dor.
Uneori dormea în iarbă şi se urcau pe ea tot felul de gângănii. Alteori, un fluture gălbui i se aşeza pe umăr. Îl privea pe furiş, cu coada ochiului, aproape fără să se respire. Câteodată statea nemişcată câte o jumătate de oră. Sau poate era jumătate de minut, de multe ori nu simțea diferența.
Era anul din care n-a mai avut pe nimeni. A fugit în pustietatea aia şi ar fi putut trăi liniştită toată viața. Sau măcar jumătate de an, nu ar fi ştiut diferența. Dar a început să plouă şi să se surpe pământul sub tălpile ei. A stat aşa nemișcată, înghițind apă de ploaie cu ochii închiși.
Când s-a luminat a iarnă, a venit cineva. A auzit aievea, cu abdomenul ros de fluturi: copilu’ ăsta-i mort de foame. Nu ştia cine-i copilu’, dar era cald şi fluturi zburau deasupra-i şi mirosea a zăpadă şi cozonac. A închis ochii să mai doarmă o viață sau poate doar jumătate de secol, nu ar fi ştiut diferența.
📌 ziua 12 din 15. Cuvinte #our15daysofwriting
Poți găsi aici detalii despre aceste exercițiu creativ – acceptă provocarea!