Tristețile lui

Trăiesc cu el în fiecare moment. Mă trezesc cu zgomotul tramvaielor, cu strigătele amorțite ale pescărușilor, cu sunetul acela surd al oamenilor care respiră, care traversează strada, care așteaptă autobuzul în stație. Sunetul acela urban îmi amărăște cafea și îmi alină sufletul. Îmi plac diminețile lui, cu ceață londodeză peste pod, peste râu, peste oameni. Și la distanțe de timp complet neregulate, sunetul tramvaielor alergând cuminți prin oraș. Urlă din el sirene de ambulanțe, tot mai des luminând sub ferestrele mele. Iar eu, ascunsă după perdea, privesc nebunia fulgilor din orașul meu și mi-e tare milă de el căci îl ador și el se scufundă într-o tristețe timidă.

E noapte cu mult înainte ca ceasul să arate începutul serii. Nopțile de iarnă au ceva magic în ele, mai ales în oraș. Luminile invadează străzile, iar eu mă fac mică în camera mea, ascunsă de frig și ninsori. Și printre cearceafurile mele albe, înconjurată de filme și cărți, ascultând Norah Jones sau Sting, îmi imaginez că dacă închid ochii și cred suficient de tare visele mele se vor împlini iar…

În intimitatea poveștilor mele, îmi recuperez optimismul. Încep să respir din nou. Adorm iar, în sunetul taxiurilor care aleargă pe splai. Printre cearceafurile mele albe pătate cu coji de portocale e bine… e ca într-un film alb negru, cu parfum de iasomie.

sursa foto

One Reply to “Tristețile lui”

  1. Era o vremea cand pierdeam ore in sir colindand prin Bucuresti…mergeam aiurea si in brambureala mea gaseam mereu cate un loc nou, magic… Si-mi gaseam energia si puterea de concentrare… Am incetat sa ma mai plimb, nici eu nu stiu de ce…am incetat sa fac o multime din lucrurile care ma bucurau…si ma amagesc mereu ca renuntarile astea sunt sacrificiile impuse de viata de adult …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.