A fost o vreme în care încercam să trăiesc totul pe forward. Să ajung prima, să urc două-trei trepte, să cobor mai repede, să alerg, să economisesc timp. Ajunsesem să am 25 de ani, să lucrez într-un mall fără să pot folosi cumva masterul pe care îl urmam și să am o șefă mai mică decât mine, care absolvise o facultate particulară. Și mă durea căci nu știam unde greșesc, de ce nu fac ce îmi place, de ce nu mi se întâmplă ceva, un miracol.
Într-o zi m-am oprit. Alergasem atât de tare încât mă usturau tălpile. M-am oprit și am început să privesc înăuntru. Și mi-am dat șansa să înțeleg ce vreau să fac, să mă uit în jurul meu, să tac mai mult, să cred mai mult, să mă uit acolo unde nimeni nu se uită niciodată.
Cumva, am reușit. Unii spun că sunt o norocoasă, alții că am cunoscut oamenii potriviți. Eu zic că am cunoscut cel mai potrivit om în cel mai potrivit moment – pe mine însămi. Nu numai că am învățat să urc fiecare treaptă, dar mi-am permis și luxul să rămân acolo, să mă bucur de peisaj. Astăzi, când îmi asum tot mai mult rolul de formator, mi-e greu să explic copiilor din jurul meu cum să urce fiecare treaptă. Cunosc senzația nebună care te face să crezi că e super simplu să urci trei trepte sau să iei liftul. Tot sus ajungem, nu? Ce face diferența, însă, sunt oamenii pe care ajungi să îi cunoști, momentele prin care treci urcând, satisfacția pe care o ai când realizezi că ai ajuns în spațiul acela dintre două rânduri de trepte.
Îmi place să întind mâinile. Este singurul lucru sănătos care poate grăbi un pic procesul evoluției unui om.
Un om extrem de drag îmi spune, din când în când, când ne apucă nostalgiile, că l-am salvat în cel mai potrivit moment. Dar nu cred că este vorba despre asta. Este vorba de mâna aceea întinsă când îți alunecă piciorul pe marginea unei trepte. Ne salvăm reciproc. Suntem salvări.
Mă doare să privesc oamenii dragi chinuindu-se să alerge pe trepte. Dar uneori nu ai ce face, sunt trepte care nu se trec decât în genunchi, sunt uși care nu se deschid decât bătând neîncetat, sunt lecții care nu se învață decât pe propria piele. Nu pot fi decât acolo, să întind mâna.
Importanrt este ca pana la urma ai reusit, bravo!
Reusita in viata ne creaza o stare de bine, ne da aripi si o anumita stare de confort. Simti ca plutesti pe deasupra norilor… cred ca ma aflu sub influenta unei magii pe care mi-a creat-o cartea Mireasma trandafirilor salbatici de Sorina Popescu. Cat de mult ne pot schimba cartile starea de spirit, aproape ca propriile noastre reusite in viata! Cartile ne sunt singurele prietene pe care ne putem bizui, cand dam de greu, ne aruncam in uitare printre paginile lor, prin povestile altora. Hai, ca am devenit prea melancolica :)))