Investim în oglinzi și nu în oameni.
Investim în alinturi și nu în defecte.
Investim în te-iubescuri și nu în cicatrici.
Investim în cuvinte și nu în tăceri.
Pierdem timp pentru a câștiga minute de faimă.
Pierdem îmbrățișări sincere în declarații publice.
Pierdem acel moment în care nu ai nevoie decât intimitatea unei lacrimi pe un umăr.
Ne pierdem în mulțimi, ca niște străni care la sfârșitul unei călătorii cu trenul, cred că sunt prieteni. Dar viața nu e o călătorie și nici o destinație. Sunt acele mii de momente nespeciale, acele miliarde de momente care construiesc drumul. Călătoria e o pauză.
Investim în călătorii strălucitoare și tragem după noi bagaje pline de praf și cicatrici. Ne punem peste suflet hainele bune și credem că e suficient să ajungem până la următoare stație.
Dar noaptea, când îți așezi sufletul pe pernă, rămân doar cicatricile. Acolo nimeni nu te alintă, nimeni nu face din dureri un spectacol, acolo nimeni nu spune acel-te-iubesc-care-durează-fix-cât-o-ploaie, acolo rămâi singur cu tot ce ai construit pentru tine. Dar dacă ai investit în cuvinte și spectacole de-o seară, nu rămâne decât praful. Nu suntem decât cuvinte pentru că e cel mai simplu să investești în cuvinte și nu în tăceri.