Ploi, ploi mărunte, ploi triste, ploi albastre, ploi tomnatice, ploi plictisitoare, ploi pline de vise, ploi ca în poeziile lui Bacovia, lui Nichita Stănescu și Minulescu, ploi ca în versurile Anei Blandiana, ploi de ianuarie.
Un oraș scufundat în ploi, în noroiul sufletelor noastre, un oraș scufundat în noi, în cerurile noastre pline de nori. O Dâmbovița dezghetată, dar inundată de ea însăși, un ianuarie ploios ca într-o toamnă nesfârșită. O toamnă ca în poveștile de demult, o toamnă ca în cântecele lui Alifantis, o toamnă ca în octombrie. Îndepărtat de poezie, Bucureștiul suferă în noi, în noroi, în ploi, trist și cufundat într-o tăcere grea, abia respirând de sub urletele nebune de mașini, de tramvaie și alte trăiri urbane.
„Plouă, șiroiește cu îngeri, cu stafii,
pe acoperișurile de tablă, pe mansarde.
Râuri verticale, sunet gri.
Acum se stinge tot ce arde.” (Dă, Doamne, o ploaie albastră, N. Stănescu)
Se face seară şi orizontul coboară.
Oraşul îşi ridică un cartier spre lună.
E un sunet de fier, de cabluri întinse.
Umbrele oamenilor încep să apună.
Eşti sufletul de metal al oraşului.