Sub umbra părului sălbatic, un film despre poezia înstrăinării

Sub umbra părului sălbatic este o poveste despre căutare și speranță, un film despre universalitatea singurătății, un film despre alegeri și înstrăinări. Nu are nimic din strălucirea unui film hollywoodian și nici senzualitatea unuia franțuzesc. Dar are acea atmosferă care te ține în poveste, chiar dacă totul pare un amalgam de stări ciudate, tăceri și  reflectări.

Regizat de Nuri Bilge Ceylan și bazat pe o poveste adevărată, Sub umbra părului sălbatic este unul dintre acele filme care te poartă prin peisaje superbe și tristeți răpitoare.

Distribuit în România de Voodoo Film, filmul rulează în cinematografele din București și din țară începând cu 8 martie 2019.

În căutarea drumului pierdut

Sinan poate fi orice tânăr absolvent, ieșit din sistem cu atât de multe întrebări și neliniști, cu visuri care nu se potrivesc neapărat cu societatea în care trăiește. Poate fi orice tânăr care are nevoie să plece de acasă în aceeași măsură în care are nevoie să se întoarcă acasă.

Protagonistul se întoarce în satul natal, după ce își termină studiile universitare, cu gândul de a găsi finanțare pentru cartea pe care a scris-o și de a-și găsi rostul. Profund influențat de felul în care este văzut tatăl său de familie și comunitate, Sinan refuză constant să se regăsească în experiențele tatălui său. Se lasă, mai degrabă, sufocat de viciul părintelui său, care pierduse foarte mulți bani la pariuri și imaginea sa ca profesor respectat începuse să se deterioreze.

Sinan trece prin mai multe conversații și întâlniri care îl macină, îl incită, îl amorțesc și îl provoacă. Fiecare întrevedere din drumul său devine prilej să își descompună și recompună idei despre viață, literatură, societate, credință, adevăr și idealuri.

Singurătatea e la fel de apăsătoare în orice colț de lume

Tot filmul am avut sentimentul de poezie. Felul în care este compus filmul, cadrele largi, peisajele mirifice, foșnitul fruzelor, vâjâitul vântului, țipetele pescărușilor, pleoscăitul mării-n stânci, fiecare privire îndelungă, fiecare tăcere, toate adunate-n trei ore de cugetare.

Mi-au rămas în minte multe cadre intense și simple în același timp, cele mai năucitoare întâmplându-se sub părul sălbatic, la distanță de douăzeci de ani. Departe de a fi neapărat cheia în care se poate citi filmul, scenele furnicilor mi s-au părut fenomenal de autentice și pământești.

Alienări suprapuse

Sunt atât de multe teme în film. Cu cât mă gândesc mai mult la unele conversații cu atât îmi dau seama de motivele ascunse în replici și acalmie. E ca atunci când Sinan este întrebat despre ce este cartea sa și el răspunde cu înțelepciune că nu e unul dintre romanele care poate fi reduse la o propoziție sau două.

Sunt atâtea destine care trec prin cadru și care ar putea fi atât de ușor subiectul unui alt film de trei ore. De la mama nefericită, la tânara care își acceptă, în felul ei, soarta de a rămâne în sat și de a se mărita. De la tatăl care s-a pierdut printre responsabilități și vicii, la bunicul solitar și posomorât. Scriitorul, imamii, rudele, chiar și câinele familiei au povești de spus.

Experiențele lui Sinan, precum și cele ale tatălui său, se suprapun și se îndepărtează constant. Rămâne, însă, ca un laitmotiv, umbra viselor lor, aproape realizate, dar oarecum neîmplinite. Între carte și fântână, visele lor rămân posibile și la un pas de desăvârșire.

Povestea care s-a transformat în film

Filmul este, în cele din urmă, o colecție de conversații. De altfel, Nuri Bilge Ceylan a dat peste poveste întâlnind cele două personaje centrale când lucra la un alt proiect. A fost fascinat de ideea explorării unei relații atât de complicate ca cea dintre tată și fiu și a adunat frânturi din poveste până s-a conturat filmul. A căutat să fie atât de autentic în expunere încât distribuirea rolului lui Sinan i s-a părut una dintre cele mai complicate probleme pe care le-a avut. L-a găsit pe cel care avea să-l joace pe Sinan, până la urmă, pe facebook, acesta fiind un actor amator. Fiul din povestea reală apare și el în film, în rolul imamului guraliv.

Sub umbra părului sălbatic este, în esență, o lungă călătorie spre centrul lumii fiecăruia, o pledoarie pentru căutare și stăruință. Iar după trei ore în povestea asta, scena finală te prinde cumva nepregătit, te emoționează și surprinde deopotrivă. Rămâi cu acel sentiment că într-un fel suntem toți niște străini care avem nevoie de dragoste, cu toată nebunia sa.

Am scris și despre alte filme interesante, unele mai artistice de genul acestuia, altele mai comerciale. Îmi poți găsi gândurile și ideile despre acestea aici.

2 Replies to “Sub umbra părului sălbatic, un film despre poezia înstrăinării

  1. Wow! Ce frumos ai scris! 🙂
    Mă surprinde să-l văd în programul cinematografelor mai… comerciale – păcat că, momentan, doar în timpul săptămânii, după-amiaza, la Grand Entertainment. Tu unde l-ai văzut?

    1. Mulțumesc mult, Raluca! Da, chiar e un film interesant. Eu am avut o vizionare pentru presă. Am văzut că e la Cinema Muzeul Tăranului pe 13 și 17 martie, de la 19.00, poate te ajută programul ăsta. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.