Scrisori către îngeri

Mă aşez uneori la masă şi vreau să îţi scriu, dar parcă nu mai pot respira şi simt nevoia să mă ridic, să plec, să fug, să fac orice altceva. Trag aer în piept şi după câteva minute cu privirea pierdută către şantiere şi oameni, mă aşez din nou la masă. Poate voi scrie o scrisoare către îngeri.

Îmi simt mâinile mai grele, degetele se încurcă unul de altul pe tastatură, scriu prea multe consoane, fără pauze, fără punct, virgule, fără coerenţă. Şterg tot.

Mă ridic din nou. E multă linişte între noi. De când te-am pierdut sunt ani lumină de linişte, de tăceri, de greutăţi deasupra inimii mele fragile. Şi nu-mi dai pace. Nu pot să trăiesc decât prin raportarea la tine. Dacă erai tu, dacă m-ai fi ajutat tu, dacă m-ai fi învăţat tu să merg, să vorbesc, să zâmbesc, să am grijă de mine.

Şi când credeam că te-am regăsit, în alte umbre, te-am pierdut mai grav, mai greu, mai trist. Şi nu mai am cimitire să te caut, şi nici camere mici din campusuri universitare, şi nu mai am nimic, şi tu taci, şi în nori şi printre oameni, e prea multă liniste, apasă prea greu aerul ăsta peste mine.

Şi mă încurc de lacrimi căzute peste degetele mele împiedicate de taste pe care nu le mai văd. Sunt prea multe consoane, prea multă durere, prea multă singurătate.

Şterg tot şi ies. E noapte.

Nu o să scriu niciodată o scrisoare către îngeri.

Photo by Dose Media on Unsplash

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.