Nu mai cred că există acel echilibru perfect. Am învățat să înțeleg și să accept sincer că am zile bune și zile haotice și că e în regulă așa.
Nu mai cred că există oameni perfecți, care le știu pe toate, care le au pe toate. Am văzut (mult prea de) aproape oameni pe care îi admiram nebunește. Sunt doar oameni. Uneori e mai bine să admiri pe cineva fără să te apropii prea tare de lumea lor de zi cu zi. Unii-s prea „oameni”.
Nu mă mai învinovățesc pentru ce nu pot face. De cele mai multe. Sau poate am învățat să fiu un pic mai blândă cu mine însămi.
Nu mai termin cărțile care nu îmi plac. Sau filmele.
Nu mă mai agăț de oameni. Pe unii i-am lăsat să plece, fără să mai lupt să îi fac să înțeleagă că avem nevoie unul de celălalt. La unii mă întorc cu drag din când în când. La alții mă gândesc cu uimire – cum doi oameni care au fost atât de apropiați pot fi astăzi doi străini.
Nu sunt mama perfectă. Nici soția. Nici sora. Nici fiica. Dar fac tot ce pot să fiu și am acceptat asta.
Și, cel mai important în povestea asta, știu că nu mai am de ce să fug de mine. Nici nu aș putea, nici nu mai vreau. Și oricât de clișeic sună, învăț în fiecare zi să fiu un om mai bun.
📌 ziua 6 din 15. Nu #our15daysofwriting
Poți găsi aici detalii despre aceste exercițiu creativ – acceptă provocarea!