Păstrez în mine un moment care îmi dă fiori și acum, după vreo trei ani. Era una dintre diminețile acelea în care era liniște la biroul de presă. Scena era luminată, iar în sală era întuneric și o tăcere apăsătoare. El stătea singur, pe scenă, privind pianul. Și dintr-odată a început să cânte. Rachmaninov. Eu am înmărmurit în sală, lipită de un perete.
Habar nu avea că e cineva acolo, iar eu habar nu aveam că cineva va cânta doar pentru mine. Nicicând nu am simțit muzica în felul în care m-a atins în dimineața aceea de septembrie.
Am trăit multe fericiri muzicale în câteva toamne care mi-au definit cumva drumul. Am trăit magia muzicii din spatele scenei, de cele mai multe ori. Muzica din repetiții, cu sala goala. Am trăit muzica așa cum o poate trăi numai un copil printre adulți.
Am văzut anunțul de recrutare pentru echipa Festivalului Enescu pe un site studențesc al universității, în 2011. Mi se părea ireal că aș putea fi parte dintr-un fenomen atât de important. Tocmai de aceea nici nu mi-am făcut speranțe că aș putea vreodată trăi așa ceva. Dar am avut tot timpul o slăbiciune pentru vise.
Am scris emailul, să fie scris. Am făcut tot ce am putut. Uneori ai nevoie de un pic de nebunie să trimiți un email care îți poate schimba drumul.
p.s. fotografia este chiar din momentul de la începutul povești, calitatea proastă e din cauza faptului că era foarte întuneric în sală și am apăsat butonul cât am putut de repede, să prind clipa.
📌 ziua 7 din 15. De-a îndărătelea #our15daysofwriting
Poți găsi aici detalii despre aceste exercițiu creativ – acceptă provocarea!
credit foto: arhiva personală