Mai stai…
Întinse mâna peste ceas, să uite de timp. Soarele îmblânzea iarna, înăuntru era bine şi mirosea a căldură. Iubeau la nebunie garsoniera aia mică şi luminoasă, trăiau acolo cea mai vie perioadă din viața lor împreună. Neonul din baie era aproape ars şi lumina jumătăți de corp şi jumătăți de pereți.
Adormeau mereu târziu şi se trezeau şi mai târziu, întotdeauna în întârziere oriunde ar fi trebuit să ajungă. Şi totuşi în fiecare dimineață soarele se întindea aşa duios pe brațelor lor, printre cerceafurile albe, încât nu se îndurau vreodată să se ridice din pat.
Mai stai cinci minute, îi spunea şoptit, ca un gând interzis. Şi ea închidea ochii şi zicea mai stau, e timp, e timp pentru toate. Dar întârzia întotdeauna, oriunde mergea. Şi totuşi timpul nu a fost niciodată problema lor.
Până într-o zi când o toamnă a venit pe fugă, se întuneca mai repede, fiecare întârzia spre garsoniera tot mai umbrită. E un moment în viața asta în care uiți ce trăieşti cu intensitatea unei prime iubiri. Ca într-o clipă în care închizi ochii şi totul se schimbă. Nici nu mai ştiau de ce cine-i omul de lângă.
Începuse să ningă când s-au întâlnit pe holul blocului, să vină să lase proprietarului cheia de la garsonieră. El s-a oprit brusc în fața cutiilor poștale de parcă aștepta să primească o scrisoare dintr-altă iarnă. Ea, însă, l-a privit plictisită, spunându-i că e târziu și o așteaptă ai ei afară:
Mai stai?
📌 ziua 5 din 15. Aceleași cuvinte #our15daysofwriting
Poți găsi aici detalii despre aceste exercițiu creativ – acceptă provocarea!