„Atât de mult eu o iubeam pe ea că însuși cerul se curba albastru.”

 

N-o știam pe Dora, nu știam de povestea lor de dragoste. Nu îl știam decât pe Nichita, acel Nichita al adolescenței mele, pe care îl citeam cu lacrimi în ochi… de emoție, de tristețe, de toate acele cuvinte și necuvinte pe care nu reușeam niciodată să le scriu atât de frumos. Ne căutăm mereu idoli, oameni talentați și frumoși, oameni deosebiți care ne fac sufletul să tremure, să se strângă ca un arici speriat, care ne dau aripi și lacrimi. Orice fel de aripi și orice fel de lacrimi.

Dar când omul acela se îndrăgostește face din iubire centrul universului, fiecare gest e poezie, fiecare privire e artă, fiecare atingere e parfum. Astăzi Nichita ar fi împlinit 79 de ani. Am citit cu emoție povestea de dragoste dintre Nichita și Dora. Mi-am imaginat tot timpul momentele lor de intimitate frumoasă, în care el i-ar fi atins aievea degetele și i-ar fi spus acele litere amestecate atât de minunat. În singurul interviu pe care l-am găsit (în exclusivitate pentru Iulia Arsintescu), Dora povestește cum l-a întâlnit pe Nichita, cum i-a spus încă din prima zi „Să ştii că tu o să fii nevasta mea!”. În povestea celei de a doua întâlniri se simte nebunia dragostei la prima vedere, dragostea de poet care fuge de oriunde pentru a fi în singurul loc din lume în care ar trebui să fie… „Ştii ce mi s-a întâmplat?” a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti.” Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară… Pe urmă mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă.”

Mă întreb ce rămâne în sufletul unei femei care este divinizată de omul pe care îl adoră… cât de puternică să fi fost iubirea lor dacă rezistă timpului și absurdului uman? În fiecare zi, de când mă trezesc şi până seara, orice aş face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – şi întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Sunt un om cu capul pe umeri şi lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai ştiu eu ce, dar simt mâna lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer…

Și chiar dacă Ploaie în luna lui marte nu a fost scrisă pentru Dora, poezia a fost scrisă pentru dragostea noastră a tuturor pământenilor care căutăm în cuvintele lor, frânturi din sentimentele noastre. Și pe rafturile sufletului meu, Nichita fără Alifantis e un pic prea trist…

Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiţi. El a optat total pentru poezie, neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel.

sursa foto

2 Replies to “„Atât de mult eu o iubeam pe ea că însuși cerul se curba albastru.”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.