Măşti şi alte tristeţi

Uneori mă întreb dacă este ceva în neregulă cu mine. Mă simt doar o ciudată care contrastrează îngrozitor cu oamenii din jurul meu. Mulţi spun că trăiesc în lumea mea de parcă asta ar fi o povară, o cruce pe care o port cu lacrimi în ochi. Nu o simt aşa.

Îmi simt lumea grea pe umeri, dar umerii mei nu ar mai fi atât de frumoşi goi, fără lumea asta idealistă, cum spun ei. Nu sunt prăpăstii între lumile astea, eu nu cred decât în lumea mea. Ei spun că am de pierdut de cele mai multe ori, dar eu nu simt aşa. Sunt fericită cu mine însămi, aşa visătoare, idealistă, ba chiar am auzit că sunt şi perfecţionistă.

Tristeţea mea vine din tristeţea toamnei. M-am născut într-un anotimp trist, care jeleşte natura şi lumea, e normal să am melancolia în sânge. Am perioade de tristeţe acută, am perioade de melancolie iar în restul timpului sunt un om vesel şi optimist.

Bogdan spune că îmi caut tristeţile, că sunt like a drama queen. Poate are dreptate. Uneori, am dureri absurde şi neobişnuite. Îmi lăcrimează ochi când văd bătrâni cerşind pe stradă, cu mâinile lor muncite şi crăpate de vânt… mă dor durerile oamenilor care mor singuri, în spitale, în casele lor goale, în stradă. Mă dor durerile copiilor fără părinţi, fără jucării, fără case, fără Crăciun, mă dor durerile copiilor bolnavi, trişti, muribunzi.

Nu sunt cine ştie ce om bun, nu fac nimic pentru ei. Doar le simt durerea şi plâng, de cele mai multe ori. Mă dor sacrificile părinţilor pentru noi, mă dor amintirile copilăriei mele liniştite, mă dor morminte, mă dor poezii. Uneori mă doare gândul că sunt prea mică şi că am sufletul prea sărac pentru Dumnezeul meu atât de mare.

Tristeţea mea este intraveninoasă, la fel ca visele şi cafeaua. Îmi fac rău câteodată, dar de cele mai multe ori îmi umplu sufletul cu sentimente aparte.

Mi-e frică de măşti, întotdeauna mi-a fost. Dar în ultima vreme mă obosesc. Am obosit să văd oameni plini de pudră şi farduri murdare, de zâmbetele lor pictate cu grijă, de felul în care îşi acoperă chipul cu nişte culori ciudate şi trupul cu mătăsuri strălucitoare.

Simt că mi-a ajuns să tot văd oamenii din jurul meu arătând acele măşti ca şi cum ar fi normale. Ce se ascunde oare dincolo de ele? Ce fac ei când ajung acasă şi se privesc în oglindă? Am sentimentul că nu facem decât să alergăm şi să defilăm ca într-un spectacol de modă, prea lung şi mult prea haute couture. Când ne oprim?

Mi-aş dori enorm să nu mai aud vorbindu-se despre mine că sunt o visătoare, idealistă, tristă. Mi-aş dori să aud despre mine că sunt un om fără mască, fără zâmbete pictate cu acuoarelă, fără chip pudrat şi trup îmbrăcat în mătăsuri.

Sunt un om fericit, cum îi spuneam şi lu’ Nicole. Am o familie dragă, îl ador pe Bogdan şi îmi umple sufletul de linişte, am (incă) prieteni deosebiţi, poate mai puţini în ultima vreme, dar suficienţi. Dar fericirea vine întodeauna cu tristeţe. Nu e normal? Aşa spunea şi draga mea Oana Pellea... Nu e normal aşa? Să te doară tot, să te bucure tot?! (…) Eu nu sunt un om trist. Lumea lăcrimează pentru că ne-am dezobişnuit să ne regăsim.

later edit:  recitind interviul din Tango, am găsit un pasaj care m-a emoţionat teribil:

Tango: De cine iti e cel mai mila?

O.P.:
Ma dor lucruri. Nu e vorba de mila. Asa m-am nascut, cu un organ al durerii – sensibil. Poate fi o calitate si un defect in acelasi timp. Ma doare ce e lipsit de aparare: copii ce inca nu au invatat ca trebuie sa se apere, batrani ce au inteles ca nu are rost sa se mai apere, animalele ce nu inteleg de ce ar trebui sa se apere… valori neaparate. Nu e normal asa? Sa te doara tot si sa te bucure tot?! Cred ca e semn bun, e semnul ca traiesc.

Ce om frumos e Oana Pellea!

8 Replies to “Măşti şi alte tristeţi

  1. Toata lumea poarta cate o masca,pentru a-i face pe altii fericiti cand suferi si nu vrei sa se stie asta si din alte cauze desigur 😉 Cel mai bine este sa nu te ascunzi,sa fii tu,sa n-ai nevoie de trucuri din astea 🙂

  2. „uneori ma intreb daca este ceva in neregula cu mine…” exact asa incepe o mica scrisoare a mea pe care am scris-o acum ceva timp. Toti traim intr-o lume a noastra, problema este ca am incetat sa ne vedem unul pe celalalt, ne ascundem si ne e frica. Asa ajungem sa ne ranim si sa ne ignoram. Mastile sunt intr-un fel frumoase, mai ales adunate la un loc. Asa ne aducem aminte ca lumile noastre sunt toate intr-un loc si ca realitatea depinde de perceptie. Si oare chipurile noastre asa cum sunt ele fara fard, fara nimic, doar piele nu sunt tot masti ce ne ascund sufletele ? Sufletele noastre ce plutesc si se ciocnesc precum marile nebuloase din spatiul infinit. Asa ca deschide bine ochii Simona si priveste dincolo de fiecare masca, chip, gest, atitudine si vei descoperi mii de alte lumi pline de idei, dorinte , zambete si lacrmi.

  3. Roxana – nu toata lumea poarta o masca!
    Sint unii care isi permit sa se arate lumii asa cum sint! Rari…dar sint!

  4. @Roxana & @ Eue – cred ca fiecare dintre noi intelege altceva prin masca… Sau poate eu nu ma refeream la mastile pe care le porti de dragul altora, cat la mastile pe care le pui in fiecare dimineata, care iti acopera total sufletul si te fac alt om… Ma refeream la ipocrizie si falsitate…

    @ Alexandra: ma bucur enorm sa te gasesc printre literele mele. Imi place commentul tau. De ce nu te apuci de scris? 🙂 Te pup cu drag!

  5. @eue : rar intalnesti persoane asa 😉
    @Simona : Tot o masca este si ipocrizia,falsitatea etc. la fel si cea cu care iti ascunzi tristetea sau orice alt sentiment

  6. @ Roxana – tocmai asta incercam sa subliniez… ca sunt multe feluri de masti, si bune si rele, desi nu e o exprimate prea fericita… important e sa stim cand sa le dam jos, nu? 🙂

  7. @Simona : da,dar cel mai bine e fara…nimanui nu-i place sa aiba prieteni,iubiti etc schimbatori sa zic asa,sau poate cei de acelasi fel [„Spune-mi cu cine te imprietenesti, ca sa-ti spun cine esti”]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.