Mâine, pe vremea asta

 

Prin vara lui 2011 am mers prima oară la ICR. Nu aș ști să spun de ce nu am mai fost până atunci, am tot intenționat să merg la diverse evenimente, dar de fiecare dată intervenea ceva sau cineva. De data asta, am ajuns la Noaptea Institutelor Culturale. Și a fost așa frumos, și expoziția de atunci, despre Lisabona, atmosfera din grădină, lumea multă. Totul mi-a dat o energie tare faină pe care aveam să o trăiesc, un an mai târziu, din postura de gazdă. Cred tare mult în rememorare, îmi amintesc perfect momente de genul acesta, felul în care ieri aveam un vis și azi îl trăiesc. Cred enorm în recunoștință, în mulțumesc, în vise împlinite.

Știți clipele acelea prinse de un nor pentru eternitate? Secundele acelea, ca într-un film, în care totul devine al tău, în care doar privirea ta contează, și felul în care respiri, și gândurile tale.

Am intrat în curte, privind lumea care stătea pe scaune, sau pe jos, în grădină, ca o gașcă de figuranți cuminți, așteptând regizorul.

Pe scenă, poetul Marin Mălaicu-Hondrari (pe care aveam să îl cunosc un an mai târziu, la Bookfest), recita o poezie care avea să fie tradusă mai apoi în mai multe limbi. Am încercat să rețin versuri, cum fac când aud o melodie și îmi repet în gând versurile cu speranța că mr. Google mă va ajuta s-o descopăr. Am reținut ultimele versuri, sau măcar aveam sentimentul că am făcut asta. Îmi amintesc cu siguranță, senzația.

Eu nu mă emoționez la poezii. Sau nu mereu. Am scris poezii vreo 5 ani (amatorism, desigur!) și am sentimentul că am aruncat în poeziile acelea naive tot dragul de poezie. Dar senzația pe care am avut-o când am auzit versurile, felul în care mi s-a cutremurat sufletul și mi s-au umplut ochii de lacrimi, toate sentimentele pe care le-am avut într-un interval de două minute, totul mi s-a încrestat pe suflet și în amintire.

Am încercat în zadar să caut poezia, google nu m-a ajutat. Darr într-un final, mi-am făcut curaj și i-am scris domnului Bican (coordonatorul programelor ICR pentru traducători) și mi-a trimis versurile. Întâmplarea face să văd mailul azi, când m-am întors la birou. Aveam nevoie de versurile acestea. Poezia nu e pentru toată lumea, dar de dragul momentului pe care l-am trăit, citiți poezia până la capăt. Este minunată!

********

Mâine, pe vremea asta

Marin Mălaicu-Hondrari

Stau în bucătăria plină de fum

şi fumez şi tuşesc şi-mi trag nasul

(n-ai vrea să mă auzi acum)

citesc iarăşi cartea ta şi gândurile-mi fumegă

şi nu ştiu când te voi revedea.

Atunci, când m-ai luat cu taxiul

eram nişte oase pline de frig

tăceam cu îndârjire

rulam pe bulevarde

habar nu aveam pe unde sunt

şi-ţi strângeam degetele până la os

şi noaptea cobora din cerul îngheţat.

„să nu mă muşti de încheietură,

ziceai,

acela-i locul morţii”

adunai la piept un şal şi trei flori

taxiul plecase demult

miezul nopţii se risipise printre beri

şi vin fiert şi scrumiere

iar noi eram tot mai convinşi că vom muri

mult nu mai aveam cum să o ducem

şi tu ai zis „să mergem într-un loc frumos

să găsim ceva curat

o încăpere caldă

să nu ne ia Dânsa aşa, direct din crâşmă

să ne punem şi noi nişte haine mai acătării

să ne mângâiem puţin”.

…şi umbrele păsărilor lăsau pete întunecate pe covorul tău

peste parcarea scrutată de la pervaz

gânduri de noapte ale unei minţi melancolice

ţigară aprinsă de la ţigară

un cadavru într-o bucătărie plină de fum

la trei metri de pământ

între betoane

mă întreb dacă dormi – eşti ca o cârtiţă,

nu ştiu ce faci toată ziua

iar noaptea, când te ţin în braţe, sapi galerii –

şi tristeţea abureşte toate geamurile

şi toate paharele

şi pulverizează toate gesturile

şi organele toate

până când îţi spun

până când strig în palmele tale adânci:

dacă nici acum nu va ţine

dacă nici noi nu vom putea trăi împreună

atunci s-o ia naiba de viaţă

cu iubirea ei cu tot.

________

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.