Prin vara lui 2011 am mers prima oară la ICR. Nu aș ști să spun de ce nu am mai fost până atunci, am tot intenționat să merg la diverse evenimente, dar de fiecare dată intervenea ceva sau cineva. De data asta, am ajuns la Noaptea Institutelor Culturale. Și a fost așa frumos, și expoziția de atunci, despre Lisabona, atmosfera din grădină, lumea multă. Totul mi-a dat o energie tare faină pe care aveam să o trăiesc, un an mai târziu, din postura de gazdă. Cred tare mult în rememorare, îmi amintesc perfect momente de genul acesta, felul în care ieri aveam un vis și azi îl trăiesc. Cred enorm în recunoștință, în mulțumesc, în vise împlinite.
Știți clipele acelea prinse de un nor pentru eternitate? Secundele acelea, ca într-un film, în care totul devine al tău, în care doar privirea ta contează, și felul în care respiri, și gândurile tale.
Am intrat în curte, privind lumea care stătea pe scaune, sau pe jos, în grădină, ca o gașcă de figuranți cuminți, așteptând regizorul.
Pe scenă, poetul Marin Mălaicu-Hondrari (pe care aveam să îl cunosc un an mai târziu, la Bookfest), recita o poezie care avea să fie tradusă mai apoi în mai multe limbi. Am încercat să rețin versuri, cum fac când aud o melodie și îmi repet în gând versurile cu speranța că mr. Google mă va ajuta s-o descopăr. Am reținut ultimele versuri, sau măcar aveam sentimentul că am făcut asta. Îmi amintesc cu siguranță, senzația.
Eu nu mă emoționez la poezii. Sau nu mereu. Am scris poezii vreo 5 ani (amatorism, desigur!) și am sentimentul că am aruncat în poeziile acelea naive tot dragul de poezie. Dar senzația pe care am avut-o când am auzit versurile, felul în care mi s-a cutremurat sufletul și mi s-au umplut ochii de lacrimi, toate sentimentele pe care le-am avut într-un interval de două minute, totul mi s-a încrestat pe suflet și în amintire.
Am încercat în zadar să caut poezia, google nu m-a ajutat. Darr într-un final, mi-am făcut curaj și i-am scris domnului Bican (coordonatorul programelor ICR pentru traducători) și mi-a trimis versurile. Întâmplarea face să văd mailul azi, când m-am întors la birou. Aveam nevoie de versurile acestea. Poezia nu e pentru toată lumea, dar de dragul momentului pe care l-am trăit, citiți poezia până la capăt. Este minunată!
********
Mâine, pe vremea asta
Marin Mălaicu-Hondrari
Stau în bucătăria plină de fum
şi fumez şi tuşesc şi-mi trag nasul
(n-ai vrea să mă auzi acum)
citesc iarăşi cartea ta şi gândurile-mi fumegă
şi nu ştiu când te voi revedea.
Atunci, când m-ai luat cu taxiul
eram nişte oase pline de frig
tăceam cu îndârjire
rulam pe bulevarde
habar nu aveam pe unde sunt
şi-ţi strângeam degetele până la os
şi noaptea cobora din cerul îngheţat.
„să nu mă muşti de încheietură,
ziceai,
acela-i locul morţii”
adunai la piept un şal şi trei flori
taxiul plecase demult
miezul nopţii se risipise printre beri
şi vin fiert şi scrumiere
iar noi eram tot mai convinşi că vom muri
mult nu mai aveam cum să o ducem
şi tu ai zis „să mergem într-un loc frumos
să găsim ceva curat
o încăpere caldă
să nu ne ia Dânsa aşa, direct din crâşmă
să ne punem şi noi nişte haine mai acătării
să ne mângâiem puţin”.
…şi umbrele păsărilor lăsau pete întunecate pe covorul tău
peste parcarea scrutată de la pervaz
gânduri de noapte ale unei minţi melancolice
ţigară aprinsă de la ţigară
un cadavru într-o bucătărie plină de fum
la trei metri de pământ
între betoane
mă întreb dacă dormi – eşti ca o cârtiţă,
nu ştiu ce faci toată ziua
iar noaptea, când te ţin în braţe, sapi galerii –
şi tristeţea abureşte toate geamurile
şi toate paharele
şi pulverizează toate gesturile
şi organele toate
până când îţi spun
până când strig în palmele tale adânci:
dacă nici acum nu va ţine
dacă nici noi nu vom putea trăi împreună
atunci s-o ia naiba de viaţă
cu iubirea ei cu tot.
________