Fluturele galben din trenul albastru

Aveam 20 ani. Ultimii doi ani nu fuseseră chiar cei mai faini ani de până atunci. După un an obositor şi un examen de bacalaureat cam dezamăgitor pentru pretenţiile mele de copil bun, a urmat eşecul numit facultatea de istorie de la Târgovişte. Eşec pentru că nu mi-am permis locul la taxă. Şi iată-mă în octombrie, la 19 ani, cu inima frântă, singură, pentru prima oară într-o toamnă fără început de poveste, cu mulţi dintre colegi la facultate, tristă, dezamăgită. Am ales un vis: istorie la Bucureşti. Toată lumea, exceptând o mână de oameni care m-au susţinut mereu, mi-a zis că sunt nebună, că nu o să reuşesc, iar dacă reuşesc nu o să rezist. Am tăcut, am lăsat capul jos şi am continuat să visez… printre lacrimi, printre nopţi albe, printre doruri.

Aveam 20 de ani şi ultimul an fusese atât de amar încât aveam sentimentul că voi avea mereu acelaşi gust în suflet. Am păşit în Bucureşti tristă, iar el, marele meu singuratic mi-a vegheat paşii de la început. Cred că i-au fost tare simpatici ochii mei înlăcrimaţi. Acum, totul pare în ceaţă. Drumul, Gara de Nord, mama întrebând oamenii cum ajungem la Universitate, am luat un troleu, Grădina Cişmigiu, Universitate. Statuile. Aglomeraţia. Căldura. Mirosul de vechi al facultăţii, înscrierea. Destinul – să fie chiar Alice cea care îmi dădea speranţa pentru a crede mai mult că pot reuşi. Drumul înapoi spre casă, cu speranţa că visul meu chiar poate deveni realitate. Examenul. 

Nu îmi amintesc când am văzut fluturele. Dacă era după ce m-am înscris sau după examen. Dar era iulie şi aveam sufletul strâns ca un arici. Era foarte cald, într-un tren personal, albastru şi vechi. Stăteam la fereastra, imaginându-mi cum ar fi să văd mereu aceste câmpuri întinse, pădurile, apele… Un fluture galben, rătăcit printre oameni, s-a aşezat întâi pe mâna mea, apoi speriat s-a aşezat pe geam şi m-a privit de acolo. Am ştiut, tacit, timid, că îmi spune că va fi bine.

Singuraticul meu m-a iubit din prima clipă. Eu nu, căci aşa îmi stă în fire. M-a iubit în ascuns, m-a lăsat să îl descopăr, cu bune şi rele. Şi când mi-a fost lumea mai dragă, am avut revelaţia iubirii adevărate. La fel s-a întâmplat cu Bucureştiul meu drag, cu Alice, cu Bogdan. Şi cu alţi câţiva oameni dragi.

Mi s-a îndeplinit visul. Mirosul de vechi al facultăţii mele e bine imprimat în multe amintiri pline de zâmbete sau tristeţi. Sper ca anul acesta măcar un boboc să aibă sentimentul că e cel mai fericit om din univers când îşi va vedea numele scris cu litere negre pe pagina albă a viitorului său, atins poate de aripile unui fluture galben, într-un tren albastru.

2 Replies to “Fluturele galben din trenul albastru

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.