Din aripi lacrimi, din lacrimi zâmbete

Am zile cu aripi. Ca ieri.

Din aripi rămân de multe ori lacrimi.

Când eram mică, așteptarea era partea mea preferată din orice poveste. Așteptam Crăciunul, cu naivitate și entuziasm. Așteptam vacanța de vară, cu dor și bucurie. Așteptam vreo întâlnire dansantă unde știam că exista posibilitatea să dansez un blues cu el, copilul blond cu ochi albaștri pe care îl adoram cum numai un copil de zece ani o poate face. Așteptarea era cea mai frumoasă parte. Apoi, cu cât se apropia momentul așteptat, mă întristam pentru că știam că se va termina. Și da, poate avea să fie bine și frumos, dar se va termina. Nostalgia unui moment care avea să se întâmple.

Am crescut cumva cu acest sentiment. Și după o zi minunată cum a fost cea de ieri, astăzi am simțit nostalgia poveștii ce se va încheia curând.

Din aripi se fac lacrimi, iar din lacrimile astea de melancolie se fac zâmbete… căci după tristețea asta care îmi roade sufletul, apar zâmbetele. Ploaie, curcubeu. Am descoperit și redescoperit oameni minunați. E un amalgam ciudat, cu sentimente contradictorii în această senzație că am oameni în viața mea pentru care aș face orice. Oameni care nu știu asta. Și mai sunt acei oameni care știu că aș face orice pentru ei, dar nu mi-ar cere niciodată acel orice tocmai pentru că știu că pot. Când încep să iubesc oameni o fac complet. Cu tot sufletul, cu toate visele, cu toate poveștile mele, cu tot trupul. Și aș face orice pentru ei. Am învățat în timp că e în regulă să iubești așa, total, dacă știi să lași oamenii să plece când iubirea nu înseamnă decât amintiri și plumb.

În rest, am zile cu aripi. Din aripi rămân de multe ori lacrimi. Dar din lacrimi rămân mereu zâmbete. Soare, ploaie, curcubeu. Soare.