Dacă am fi conștienți de aripile noastre, nu am mai fi atât de triști, atât de încruntați.
Din fericire, am zile ca acestea în care îmi simt aripile. Ridic ușor din umeri și le simt cum tresar nedumirite că știu că sunt acolo. Am zile în care îmi văd aripile în oglinzi, în zâmbete, în ochii oamenilor pe care îi ador.
În astfel de momente mă împac cu mine. Și îmi eliberez toți demonii care îmi ard sufletul. Și renunț la oamenii pe care îi trag după mine crezând că eu sunt responsabilă să țin vie o prietenie care într-o vreme ne-a făcut atât de bine. Și renunț la visele mele pentru ceilalți, de a-i crește, de a-i face oameni mari din dorința asta nebună de a face lumea fericită în jurul meu. Și simt cum se rupe totul din mine și devin atât de ușoară încât apuc să îmi simt aripile. Și mă simt vie și liberă. Ridic din umeri și cumva, ca o lecție pe care o înveți din mers, știu cum să îmi întind aripile și să îmi limpezesc sufletul… pentru că după ce oamenii aruncă pietre într-un lac și îi tulbură existența, întotdeauna oglinda lui se întoarce la forma inițială, de pace. Și cumva, aripile noastre prăfuite, renasc de sub tristețile de plumb și trăim din nou.
Și mai sunt acei oameni care printr-o îmbrățișare spulberă praful de pe aripi și zâmbetul lor îți reamintesc că ești, totuși, un om minunat. Printre oameni minunați.