De ce credem că avem nevoie de curaj să facem ce e bine pentru noi?

Se vorbește tot mai mult despre curaj în jurul nostru. Nu mai e doar curajul pe care îl au oamenii puternici în faza unor decizii aproape imposibile. Se vorbește despre curajul de zi cu zi al oamenilor. Brene Brown a făcut din curaj și vulnerabilitate artă. Cu toate acestea, pare că încă percepem curajul la ceilalți.

În mijloc de vară mi-am dat demisia din jobul pe care îl adoram. Pentru că ajunsesem la capătul puterilor. Pentru că am adunat în corpul meu prea multă oboseală. Pentru că toate traumele pe care le-am trăit în ultimii ani s-au resimțit mai mult ca niciodată.

De atunci și până astăzi, în mijloc de toamnă, mulți oameni din jurul meu mi-au spus că-s curajoasă și puternică. Oameni din bula mea mi-au zis că-mi admiră vulnerabilitatea și autenticitatea.

Și oricât de mult aș vrea să mă flateze toate aceste cuvinte – și sunt recunoscătoare pentru energia primită – nu pot să nu mă întreb (Carrie style): cum naiba am ajuns să credem că avem nevoie de curaj să ne fie bine?

David.

Curajul să facem ce e bine pentru noi este un concept pe care nu cred că îl putem integra în viețile noastre.

De câteva luni, David Popovici este pe val (pun intented). Este un copil care lucrează de ani de zile pentru cariera sa, chiar dacă acum un an prea puțini știam cine este. Nouă, ca societate, ne place la nebunie să ne asociem campionilor. Faptul că suntem fanii lor ne validează, cumva, povestea.

David Popovici a devenit cel mai rapid înotător din lume la 100 m. După două zile, a devenit campion european și la 200 m. A concurat și la 400 m și s-a calificat în finală. La câteva ore după semifinală, antrenorul său a anunțat că au decis împreună că e mai bine pentru David să se retragă din finală.

Și, dintr-o dată, acest soi de decizie a fost percepută ca eșec, ca lașitate de aceeași oameni care îl slăveau cu câteva ore înainte. David i-a dezamăgit, deși David nu le e dator cu nimic. Nici măcar cu justificarea acea dată de antrenor. Unii au zis că este noul Simona Halep. Și nu pentru că Simona Halep a fost, la un moment dat, cea mai bună tenismenă din lume. Sau pentru că poate fi din nou.

(altă) Simona.

Simona Halep este cea mai bună sportivă din România. Nu există în niciun sport o profesionistă mai cunoscută decât ea. Și, cu siguranță, nu există niciun sportiv mai controversat. O prietenă spunea că pe Simona Halep fie o iubești, fie o urăști. Și chiar dacă ai fi tentat să crezi că nu ai de ce să urăști un om pe care nu l-ai cunoscut sau pe care îl știi doar din frânturi din presă, eu am cunoscut oameni care o detestă din tot sufletul.

În august, Simona Halep a câștigat unul dintre cele mai dificile turnee de tenis, la Toronto. Nu a defilat, a muncit pentru fiecare punct, a stat concentrată și a crezut în ea. Și a câștigat. Pornea ca favorită în turneul american de la Cincinnati. Apoi a anunțat că se retrage pentru binele ei, pentru a se odihi și pentru a se pregăti pentru următorul turneu mare.

Și au apărut din nou toți pseudo-specialiștii în sport care i-au blamat decizia, au hotârât că a făcut asta din lașitate, din lene, din frică. Deși Simona nu e le datoare cu nimic.

Curajul să fiu bine

În iulie mi-am dat demisia de la jobul visurilor mele. Cine face asta, nu-i așa? Am 37 de ani. Am rate la bancă, un copil de crescut și o familie. Și nu mi-am căutat alt job. Am doar două proiecte care pot acoperi una dintre rate. Și am ales să renunț la sfânta carte de muncă, la un job unde adoram ce făceam.

A fost o decizie aproape imposibilă. Dar din momentul în care am decis că așa este cel mai bine pentru mine în acest moment, a fost o decizie eliberatoare. Am ales să plec pentru că am nevoie să mă opresc din alergat, am nevoie să respir, am nevoie să am grijă de mine.

Sunt oameni care știu instictiv să aibă grijă de corpul și de mintea lor, oameni care știu să pună limite, să se oprească la primul semn de epuizare. Acei oameni care nu își lasă mintea și corpul să ajungă la 1%, ci aleg conștient să-și conserve energia, să facă cele mai bune alegeri pentru ei. Și asta fără să ia în considerare ce cred oamenii din jurul lor. Pentru că nu e despre ei, nu? Nu a fost niciodată.

Eu nu sunt unul dintre acei oameni. Eu trag de mine până la epuizare și chiar și atunci sunt convinsă că mă pot reseta cu câteva ore de somn și o cafea tare. Dar sunt oboseli care nu se vindecă cu opt ore de somn într-o noapte. Sunt dureri care nu se vindecă cu cinci zile de concediu. Și sunt răni pe care nu le poți alina nici cu cafea, nici cu un masaj la spa.

Când nu te auzi decât pe tine…

… te oprești.

Când înțelegi că tot zgomotul din jurul tău nu este despre tine, te oprești.

Nu trebuie să ajungi în burnout ca să răspunzi presiunilor și așteptărilor pe care le au ceilalți de la tine. Cărăm după noi concepte și presiuni și nici măcar nu ne amintim de unde le-am luat. Succes, carieră, rezultate, productivitate. Așa se face. Să te validezi prin muncă multă, grea, apăsătoare.

Să trăiești din concediu în concediu și ocazional în weekenduri. Să stai pe pilot automat așteptând ziua când va fi mai bine. Când vei avea timp pentru visuri și pasiuni.

Când înțelegi că corpul tău nu mai poate, te oprești. Indiferent că pierzi un job, o medalie sau un trofeu. Te oprești pentru că nu despre asta ar trebui să fie viața. Nu este despre curaj, este despre iubire.

Cum am început să reînvăț curajul

Poate că e bine că vorbim mai des despre curaj. Poate ar fi și mai bine să începem să normalizăm alegerile pe care le facem pentru binele nostru. Nu ar trebui să fie un gest curajos să faci ce e mai bine pentru viața ta într-un moment dat.

Încerc să o învăț pe Iunona ce e curajul. Îi spun toate clișeele, că a avea curaj înseamnă să faci ceva chiar dacă îți este teamă. Dar zilele astea mi-am dat seama că poate ar trebui să o învăț să aibă grijă de ea mai bine.

Să nu pună niciodată pe cineva mai presus de binele ei.

Să nu creadă că e în regulă să te identifici cu un job. Să știe că este valoroasă indiferent dacă este curajoasă sau nu, dacă are succes sau nu, dacă face lucrurile pe care toată lumea spune că trebuie să le facă.

Reînvăț curajul. Curajul de a merge înainte, chiar atunci când e întuneric. Curajul de a lua fiecare zi așa cum vine. Reînvăț să stau, să respir, să nu mă gândesc la o mie de lucruri în același timp. Reînvăț că-s valoroasă pentru că sunt o ființă umană.

Și poate Brene Brown are dreptate: numai atunci când suntem suficient de curajoși să ne explorăm întunericul vom descoperi puterea infinită a luminii noastre.

**

foto credit: Ștefania Verzea