Ce am învățat despre mine în timpul Festivalului Enescu

„A venit timpul pentru muzica lui Enescu” a spus Vladimir Jurowski în discursul din deschiderea Festivalului Internațional George Enescu. Și deși văzusem clipul ăla de câteva ori, mi s-a părut incredibil de frumos. Iar când a început Rapsodia română nr. 2 de Enescu am simțit un gol în stomac. Roiul ăla de fluturi care mi-a amintit de ce sunt acolo.

Sunt în echipa festivalului de peste opt ani și cu fiecare experiență am învățat enorm despre cine sunt și despre ce fac. În fiecare festival am fost, cumva, alt om. Dar anul acesta a fost cel mai special festival pe care l-am trăit.

A fost primul festival după patru ani. În 2017 mi-am trăit festivalul de acasă, Iunona avea câteva zile când a început ediția respectivă.

A fost prima oară când am simțit că nu mai pot duce povestea asta.

A fost prima dată când am simțit cum mă rup între festival și acasă și asta m-a frânt în fiecare zi.

A fost, însă, și primul festival după care am simțit că întreaga experiență m-a adus mai aproape de mine însămi.

Nu am avut nicio idee cum să fiu blândă cu mine însămi. 

M-am raportat la întoarcerea mea la birou ca la mine cea de dinainte de Iunona. Nu am vrut nicio secundă să mă folosesc de acest statut ca să scap de responsabilități. Și am greșit. Nu mi-am dat timp. Am sărit direct din bula mea pufoasă într-o lume diferită.

Am adunat în mine toate vinovățiile unei mame care se desparte în fiecare dimineață de ființa pentru care a fost tot. Am înăbușit în mine toată durerea și dorul, toate regretele, toate trăirile. Și am ticsit totul în mine fără să accept că sunt alt om. Că am nevoie de timp să îmi dau seama cum funcționez acum, că am nevoie de timp să adaptez la mine însămi.

A fost primul festival după patru ani. Am omis complet acest detaliu. Eu nu mi-am dat voie să mă reintegrez, eu mi-am asumat mai multe responsabiliăți, am vrut să fac mai mult, mai bine.

Și am clacat. Și am dezamăgit. Și m-am frânt.

Și am intrat într-un vuiet din care nu aveam cum să ies fără oamenii din echipă. Oameni care au văzut cum se prăbușește totul în mine și au întins mâinile. Și am ieșit, cumva, la liman. Și m-am simțit și mai vinovată pentru că nu pot da totul în echipă. Dar am supraviețuit. Și am învățat. Cel mai important e să treci prin tot. Și să nu treci degeaba.

Armonii și dezacorduri.

Așa am intrat în festivalul ăsta, frântă și obosită, plină de învinovățiri și tristeți. Am simțit că totul a mers cumva împotriva curentului, a fost un festival greu și apăsător, lung și complicat.

Și poate ce a tăiat cel mai crunt în mine nu a fost munca în sine sau lungile zile fără baby, ci faptul că dezamăgesc în jurul meu, că nu mai pot duce povestea asta ca în anii trecuți. Și m-am blocat în învinovățiri și regrete și pur și simplu am resimțit totul mult mai apăsător.

Și ce a fost și mai debusolant a fost faptul că mi-a plăcut la nebunie să revin la partea asta de culise, de cum-se-face-magia, chiar dacă a fost mult mai greu să mă bucur de tot. Poate pentru că nu mai sunt același om ca acum patru sau șase ani.

Poate că înainte era mai simplu să mă bucur de muzică și magie, fără să mă las furată de telefon și de emailuri, de taskuri care trebuiau rezolvate în aceeași secundă în care apăreau. Poate că timpul chiar nu mai are răbdare cu noi.

foto arhiva personală.

Ce m-a (mai) învățat Iunona despre mine

Curios, Iunona a fost cel mai important sprijin al meu în timpul festivalului. A fost prima oară când a adormit fără mine, fără să fie alăptată. I-am povestit dinainte că urmează să fie o perioadă mai grea, că o să lipsesc mai mult de acasă. Copila mea de doi ani de zile a fost mult mai înțeleaptă decât mine. Ea a înțeles, ea a acceptat, ea m-a primit în brațele ei mici și m-a iertat în fiecare dimineață în care ne reîntâlneam.

Copila mea a fost mai puternică decât mine. Copiii sunt, poate, mai rezilienți decât adulții. Știu că i-a fost greu, dar faptul că o vedeam atât de curajoasă și blândă cu mine îmi dădea speranța că putem duce toată situația asta la capăt. Și mi-am repetat în fiecare zi că e doar o perioadă, că nu asta e viața noastră. Și că să fie bine. Trebuia să fie bine.

Ce a lăsat festivalul în mine.

Nu a fost zi în festivalul ăsta în care să nu învăț ceva despre mine. Ritmul în care se desfășoară totul, nebunia, presiunea, bucuria, oboseala, toate adunate te pun în situația de a (te) observa.

Nu a fost zi în festivalul ăsta în care să nu fiu recunoscătoare pentru oamenii alături de care lucrez. Ritmul, nebunia, presiunea testează omenia. Și caracterul.

Nu a fost zi în festivalul ăsta în care să nu mă gândesc că tot ce trăiesc, așa cu emoții nemăsurate, cu vulnerabilități și recunoștință, mi-e dat să devin un om mai bun.

Și nu a fost zi în festivalul ăsta în care să nu îmi amintesc că dacă eu nu-s fericită, nu pot fi o mamă mai bună pentru bucuria mea de copil.

Toată experiența asta, indiferent de felul în care am ajuns să o trăiesc, m-a adus în punctul în care am înțeles de ce era nevoie să o trăiesc.

De ce am scris articolul ăsta?

De foarte multe ori, înainte să public un articol foarte personal, mă întreb de ce fac asta. De ce îmi pun anxietățile și vulnerabilitățile în cuvinte și le trimit mai departe printre străini?

Am scris povestea asta din egoism, să îmi aduc aminte cât de greu mi-a fost și că am fost suficient de puternică să ajung la capăt.

Am scris povestea asta să îmi amintesc să fiu mai blândă cu mine, cu cea în care m-am transformat după ce am devenit mama Iunonei.

Am scris povestea asta să îmi amintesc cât de ușor e să te pierzi de tine chiar și când aveai sentimentul că vindecasei aproape tot.

Am scris pentru că tot ce am trăit în perioada în care m-am întors la birou a fost o formă de burn out la care nu credeam că o să mai ajung. Și pentru că sunt atât de multe femei care cred că trebuie să demonstreze că pot fi aceeiași angajați model, chiar dacă între timp au devenit mame. Și nu e așa. Nu despre asta e vorba în viață.

Am scris pentru că avem nevoie să vorbim despre cât de greu este și despre cât de mult cerem de la noi înșine. Infinit mai mult decât cer ceilalți.

Am scris pentru că am învățat să dau mai departe cuvintele care ar putea ajuta.

La final de festival.

Cumva, după fiecare zi trecută și însemnată în calendarul din biroul de presă, m-am tot gândit la roiul ăla de fluturi din prima seară, la acele secunde în care timpul capătă o altă dimensiune și fiecare sunet te aduce mai aproape de tot ce crește mai frumos în noi.

Și la final de drum, după 23 de zile în care am depășit orice limită de putere și curaj, am înțeles că Festivalul Enescu a dezgolit în mine tot ce nu apucasem să vindec în ultimii ani. Și am învățat că uneori avem nevoie exact de poveștile astea care sapă în noi să putem accepta că vindecarea nu e niciodată definitivă.

Nu ar trebui să ne permitem să trecem pe pilot automat. E de ajuns să nu trăim conștient o scurtă perioadă de timp ca să alunecăm, să ne pierdem. Avem nevoie să ne bucurăm de tot ce facem în viața asta și poate că singura variantă să putem face asta este să trăim intenționat fiecare moment.

Eu asta am învățat în timpul Festivalului Enescu. Să trăiesc conștientă de prăpastia care va rămâne mereu în mine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.