Semn că te am. Și o mie de semne că ne pierdem

Am citit Semn că te am la fel cum am citit toate cărțile Ioanei Chicet-Macoveiciuc – cu nerăbdare, cu teamă, cu un nod în stomac. Ioana are acest dar fabulos de a te transpune în toate poveștile ei fără să ai sentimentul că-s inventate sau forțate. Totul e simplu și crud, lin și amar, frumos și îngrozitor de trist, banal și extraordinar. Așa cum ne sunt viețile.

Semn că te am este o carte despre dragoste și moarte, despre violență domestică și traumă, despre transformare și vindecare, despre tot soiul de dureri și tristeți. Semn că te am este despre cum ne trăim viețile cu măștile deasupra cicatricilor și cum ne trăim și retrăim trecuturile. Mi se pare, în ultimă instanță, o poveste care te provoacă să te gândești la tot ce înseamnă moștenirea asta transgenerațională și felul în care o gestionăm.

Două povești care se suprapun și se îndepărtează

Știam că această carte este scrisă în memoria Nicoletei. Acest detaliu m-a înduioșat, întristat și înfuriat în aceeași măsură pentru că știam povestea ei și totuși nu am putut citi reportajul din DOR moartea sa. L-am citit înainte de a începe cartea tocmai pentru că simțeam că este momentul să îmi înfrâng această frică de a mă gândi la cât de crudă este realitatea, la felul în care violența domestică ne afectează viețile.

M-a frânt. Dar nu mi-a influențat felul în care am citit povestea, felul în care mi-am imaginat personajele. Și mai ales nu mi-a influențat întrebările pe care mi le-am pus în timp ce citeam. Am stat cu mii de ace-n stomac, cu neliniștea că aș putea citi, de fapt, povestea cuiva drag care nu își găsește curaj să se privească în oglindă. Am citit cu teama că nu vom scăpa niciodată de frica asta colectivă de gura lumii.

Mi-a fost greu să citesc cartea fără să mă gândesc la Nicoleta și să îmi dau seama dacă povestea ei este cea a Anei sau cea a Ruxandrei. Mi-a fost greu să citesc experiențele astea interconectate fără să mă gândesc că există un personaj negativ, indiferent cât de îngrozitor sună. Și cred că Ioana a trasat atât de bine narațiunile fără să lipească de fruntea celuilalt personaj eticheta de monstru.

Toți suntem frânți.

Pentru că și despre asta e în viață, despre unghiul din care te uiți la oameni. Suntem toți atât de vătămați, cărând după noi bagajele adunate sau puse-n spate de alții, încât ajungem într-un punct în care nici nu mai facem diferența între care-s ale noastre și care-s ale unei întregi generații.

Iar cartea Ioanei suprinde incredibil toate unghiurile, cu blândețe și empatie. După ce am închis cartea asta m-am gândit cât de vulnerabili suntem noi, ca oameni, și cât de ușor ne putem pierde de noi și de ceilalți, cum fiecare poveste influențează generațiile viitoare și cum cărăm după noi tristețile și traumele transgeneraționale. Și cred că fiecare are datoria față de sine să scormonească-n sine toate poveștile astea, să nu se piardă în viața asta tumultoasă, mereu pe repede-nainte.

O mie de semne că ne pierdem

Mă fascinează și îngrozește, în același timp, felul în care doi oameni se îndrăgostesc, își adună poveștile, fricile și speranțele, devin un cuplu, o familie. Și apoi se pierd cumva pe drum. Toată chimia aia cu fluturi în stomac, cu promisiuni și vise care se transformă în furie și dispreț. Și moarte. Tot felul de morți.

De mult timp am în minte imaginea aceea cu un om care are o revelație în cel mai banal moment. O imagine decupată, poate, din vreun film peste care s-au suprapus alte filme, cărți și întâmplări din viața mea și a celorlalți. Acel moment în care te poți întreba cu voce tare ce am făcut cu viața mea până acum. Mi-e frică de automatismul ăsta care nu ne lasă să trăim clipă cu clipă, ci ne ține pe pilot automat, întotdeauna așteptând ceva.

Cartea asta este despre atâtea frânturi rupte din fiecare, însă dacă aș alege o singură poveste, ar fi radiografia iubirilor dintre oameni.

O mie de frânturi din viețile noastre

Eu nu știu să fac recenzii. Eu nu fac analize literare și stilistice. Eu nu povestesc cartea.

Eu doar citesc și scriu apoi despre ce a schimbat în mine cartea respectivă. Nu scriu decât dacă știu că o să îmi fie îngrozitor de greu să îmi adun gândurile și sentimentele ca să le pun într-un articol lucid. Scriu despre cărțile-furtună doar pentru că simt că am nevoie să le dau mai departe.

Mă surprind uneori gândindu-mă la o scenă superbă din carte, o sumă de interacțiuni desprinse parcă dintr-un film european. Câtă emoție și durere adunate-n cuvintele alea, cât de răvășitor este regretul cuvintelor nespuse, tristețea amintirii care taie mereu în tine, lăsând alte cicatrici.

Felul în care este scris pasajul acela, atât de cinematografic, atât de cald, este imprimat cu bucuria aceea neplanificată și pură. Este o imagine răscolită apoi de tristețea acelui ceva ce nu va mai exista vreodată. Nu îmi plac neapărat citatele scoase din context, dar las paragraful doar pentru că este o poveste în sine.

Capitolul 2: Cea mai frumoasă zi din viața mamei

„No mai auzisem niciodată pe mama cântând. Când sa terminat cântecelul, iar eu am aplaudat tare, cu ecou în toată pădurea, mama mia zis, cu o privire concentrată:

— Șşşşșșșt, auzi?

— Nu, ce? am întrebato îngrozită. Un urs?

— Nu. Bum bum bum. Nu auzi?

Încremenisem. Nu pricepeam nici ce spune, nici ce aude. În spatele ei cădea o rază de lumină groasă cât un trunchi de copac bătrân. Mama arăta de parcă îi crescuse în spate o pelerină de aur. Îmi amintesc că mam gândit atunci că aceea era probabil o imagine pe care no so uit niciodată.

— E inima mea, Ana, care strigă de fericire că te iubeşte!

Mam holbat la ea cu răsuflarea tăiată. Mi se părea atât de ireal de frumos ce tocmai îmi spusese, că nu ştiam ce să fac. Brusc au început să mă doară foarte tare ochii şi am simţit nevoia să alerg spre ea. Am strânso mult timp în braţe. Abia după câteva secunde miam dat seama că plângeam. Amândouă plângeam. Eram împreună în raza groasă de lumină, care ne încălzea şi ne separa de restul pădurii aşa cum desprinzi un biscuit din foaia de aluat, după ce lai decupat cu un pahar aşezat cu fundul în sus.

Nu iam spus atunci că o iubesc şi eu. Nu ştiu de ce. Trebuia săi fi spus, pentru că o iubeam mai mult decât pe Dumnezeu. Nimic nu regret mai mult din toată viaţa mea decât că nu iam spus atunci, în pădure, cât de mult o iubeam. Cum nu puteam trăi fără ochii ei verzi, fără părul ei moale, fără vocea ei mititică, fără mirosul ei de curat şi de cremă de mâini, cum voiam să fiu ca ea, voiam să fiu ea, de fapt, cum îmi venea să mă strecor printre coastele ei, la loc în burtă, şi să trăiesc de acolo, din ea, fără ca nimeni să ne poată despărţi vreodată.”

Prea multe semne că e timpul să facem ceva. Orice.

Am scris despre Semn că te am la fel cum am scris despre toate cărțile-furtună pe care le-am citit în ultima vreme – cu nerăbdare, cu teamă, cu un nod în stomac.

Citește Semn că te am și dă cartea mai departe. Povestește despre ea oamenilor din jurul tău, dăruiește-o celor cărora le-ar deschide ochii și le-ar vindeca o bucățică de viață. Sau poate le-ar salva-o în multe feluri.

Să deschidem ochii și să privim în jurul nostru. Să căutăm să facem un pic de bine. Să întindem mâinile către ceilalți, să vorbim despre cele nevorbite de atâtea generații.

Să cerem ajutor, să ne lăsăm ajutați, să avem grijă de noi.

Să nu trăim fără rost. Să nu murim în zadar.

credit foto: Ștefania Verzea

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.