Ce am înțeles din viață până la 33 de ani

33 de ani este cel mai bun moment din viața mea de până acum. Tot ce am învățat, iubit, muncit, tras, totul m-a făcut să ajung exact în acest moment. Perfecțiunea nu o mai caut de câțiva ani, deși virusul a rămas încă în impulsuri și vinovății.

33 de ani este vârsta la care pot spune cu sinceritate că-s o femeie vulnerabilă și puternică în același timp. Că sunt toată emoție și mi-e bine așa, chiar dacă uneori doare ca naiba.

Nu-s cine știe ce guru, sunt (încă) departe de a fi zen, dar sunt cu siguranță tot mai aproape de un echilibru sănătos. Și poate cineva nu va trebui să ajungă la 33 de ani pentru a conștientiza unele aspecte, fie spuse și sub forma celor mai răspândite clișee.

Nimeni nu te poate iubi cum te iubești tu

Am știut asta tot timpul. Am propovăduit asta mult timp. Doar că este mult mai simplu să dai sfaturi decât să le aplici (cu adevărat) pentru tine însuți. Și nu ai cum să te iubești până nu te accepți așa cum ești, cu ceea ce poți schimba și ceea ce nu, cu moștenirile tale genetice, cu educația pe care ai primit-o, cu mediul în care ai crescut. Nu te poți iubi până nu înțelegi cine ești, câtă nevoie ai de tine să fii un om asumat, responsabil.

Am încetat să mai caut să le am pe toate. Am încetat să mai vreau să mă iubească lumea. Este ușor de spus, dar e atât de greu să renunți la așteptarea asta când toată viața ai trăit așteptând confirmarea celorlalți. Nu știu când și cum îți dai seama că ești doar tu cu tine, indiferent de oamenii care îți trec prin viață. Știu doar că până când nu ești blând cu tine însuți, nu prea ai ce să faci cu dragostea sinceră a celorlalți pe care îi iubești.

În fiecare dintre noi zace o epavă

Învăț în fiecare zi să fiu mai empatică, mai înțelegătoare, mai blândă cu oamenii din jurul meu. Nu o spun dintr-un altruism luminat, ci dintr-un egoism asumat. Știu că fiecare om are o poveste tristă, oricât de fericit pare, oricât de dur se dă. Povestea aia poate fi despre o copilărie grea, despre sărăcie, despre boală, despre abuz, despre durere. O poveste despre părinți bătrâni, bolnavi, abuzivi, sau despre lipsa lor, despre morminte, despre fugi, despre goluri în stomac.

Habar nu avem despre oamenii din jurul nostru. De câte ori ne-am oprit din nebunia asta în care trăim și i-am privit cu adevărat? Câte tristeți se ascund în colegii de lângă noi? În vecini? În prieteni, acei oameni despre care ai sentimentul că știi atât de multe… de câte ori ne dăm seama de luptele din interiorul lor?

Am învățat să nu mai judec la prima mână. Nici la a doua. Nu îmi iese de fiecare dată. Ba uneori cele 150 de milisecunde funcționează atât de perfid încât mă cutremur. Dar după primul impuls, sunt capabilă să mă opresc un pic, să tac, să mă gândesc. Uneori funcționează, alteori conștientizez că mai am de lucru.

Ce nu te omoară, te frânge. Și abia apoi te face mai puternic

Am trecut prin momente dificile, am trecut printr-un episod depresiv, am suferit atacuri de anxietate. Am fost acolo jos, atât cât am putut duce. Când am pierdut sarcina, însă, am crezut că sunt cel mai groaznic om din lume, că mi-am făcut-o singură, că am fost pedepsită pentru mi-a fost îngrozitor de frică să am acel copil. Mi-au trebuit câteva luni de zile să vindec durerea asta, vinovăția, disprețuirea.

Apoi, am înțeles că am nevoie de mine. Că doar eu mă pot vindeca, că am nevoie să mă uit în oglindă și să știu cine mă privește. Și într-o zi, fără niciun semn, m-am văzut. Și mi-a fost milă de mine, în cel mai creștinesc mod cu putință. Și mi-a părut rău că m-am forțat atât de tare să fiu perfectă, să fiu normală, să fiu cum se așteptau alții să fiu. Mi-a părut rău că nu mi-am dat timp să cresc în ritmul meu, că nu am căutat să învăț cine sunt dincolo de etichetele pe care mi le-am pus sau care mi-au fost date.

Dar am știut că nu e târziu să mă caut. Și am început să citesc tot felul de cărți de dezvoltare personală, să mă uit în interiorul meu, să mă ascult, să respir. Și dincolo de orice clișeu, simt în fiecare zi că mă știu mai bine decât mă știam ieri. La fel cum știu că mai am multe de descoperit în mine.

Nu te trădează nimeni în afară de tine

(mult) Prea mult timp am crezut că prietenii ajung să mă trădeze, rând pe rând. Că nu (mă) înțeleg, că nu mă susțin, că nu apreciează dragostea mea și tot ce fac eu pentru ei. Doar că nimeni nu îmi cerea să mă sacrific pentru sine. Nimeni nu îmi cerea să îl salvez. Nimeni nu voia să plece cu mine la capăt de lume. Și era perfect în regulă.

Mi-au luat vreo 30 de ani să înțeleg că felul în care eu îmi imaginam prietenia nu avea legătură cu realitatea. Puneam atât de multă presiune pe relațiile mele încât oamenii cedau și dispăreau din peisaj. Azi nu aș putea să îi (mai) învinovățesc pentru asta.

Cu picioarele înfipte în pământ

Norii-s faini când ai douăzeci de ani. Dar mai încolo, când viața reală te fulgeră, nu te mai poți ține de nori. Trebuie să îți înfigi bine picioarele-n pământ. Sau cel puțin asta a funcționat pentru mine. Inevitabil să spun că Iunona m-a transformat în multe feluri. Dar cel mai important, mi-a dat o ancoră, un reper în viață. A transformat familia noastră. Ni se pot întâmpla lucruri, dar știm să ne raportăm la ea. Ce contează cu adevărat? Cred că fiecare poate găsi reperul ăsta.

Mi se pare atât esențial să te poți raporta la ce e cu adevărat important în viață. Să poți conștientiza că oamenii spun atât de multe lucruri fără să gândească, să știi că ce zic alții despre tine nu te definește decât dacă tu lași asta să se întâmple. Să stai cu picioarele goale pe pământ, pe nisip, pe iarbă. Să simți că lumea asta e mai mult decât un email, un proiect, un deadline.

Minimalismul începe dinăuntru

Adunăm în noi tot felul de sentimente, amintiri, regrete, cearfifostdacă-uri, emoții, tristeți, dureri, frustrări. Toate amestecate-n noi, ieșind la suprafață exact când nu avem nevoie, când nu le putem gestiona, când nu le putem duce. Le înghesuim iar în sertare, le împingem cât mai tare sperând că într-o zi vom avea timp să le scoatem, să le aranjăm, să renunțăm la ele.

De mai bine de un an scriu într-un jurnal. Uneori în fiecare zi, alteori o dată pe săptămână. Scot tot balastul din mine, scriu acolo tot ce simt, scormonesc în fiecare colț. Mai am mult de lucru. Dar nu trece o zi în care să nu simt că am făcut ceva pentru mine, pentru vechiturile din mine, pentru gunoiul pe care l-am adunat în ultimii 30 de ani.

În aproape doi ani mi-am cumpărat două tricouri și o pereche de blugi, lucruri de care chiar aveam nevoie. Am început un proces de sortare/donare/renunțare al hainelor care îmi sufocă dulapul și mintea. Mai am ceva până departe, dar măcar am început să pășesc într-acolo.

Curățenia asta ar trebui făcută din interior spre exterior. Uneori e mai simplu să începi cu exteriorul.

Lasă o lume mai bună în urma ta

Am spus de la început că astăzi am adunat toate clișeele. Dar asta-i chestia cu clișeele: le știe toată lumea și prea puțini le pun în aplicare. Cum arată lumea mai bună pe care o poți lăsa e personal pentru fiecare.

Dar sunt lucruri universal valabile pe care le poți face în ritmul tău: să fii un om mai empatic, să conștientizezi rolul tău pe planetă, felul în care fiecare acțiune a ta o afectează, să te gândești de mai multe ori înainte de cumpăra ceva de care nu ești sigur că ai nevoie.

Poți alege să susții oamenii care fac bine în jurul tău, oamenii care salvează copii, care construiesc spitale, oamenii care vindecă, oamenii care alină, oamenii care dau mai departe. Și dincolo de toate, poți să te uiți în oglindă și să iubești persoana care se uită la tine cu toate cicatricile și rănile pe care nimeni nu le poate vedea. Ați călătorit prea mult împreună să nu întindeți mâinile să mergeți mai departe.

foto: arhiva personală

2 Replies to “Ce am înțeles din viață până la 33 de ani

  1. ❤️
    Minunat articol și minunată ești tu! Felicitări pentru ambiție, putere și perseverență! La mulți ani cu noi descoperiri și bucurii!
    ❤️

    1. Mulțumesc tare mult, Tina. Și mulțumesc că ai venit și aici, pe blog. Te îmbrățișez cu drag!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.