Ciudate ființe mai suntem. Întotdeauna migrăm de la un vis la altul, de la o agendă la alta, de la o relație la alta. Tânjim după liniște și când o găsim căutăm freamătul. Alergăm după o iubire așezată iar când o avem vrem artificii și drame. Poate că suntem programați să vrem întotdeauna mai mult, mai altceva. Sau poate am intrat în vârtejul ăsta și am uitat complet alternativa: o viață fără grabă. Să te oprești. Să îți dai timp să citești în tine, să stai cu tine, să te înțelegi.
Nu spun nimic nou, în lumile în care mă învârt oamenii chiar încearcă să încetinească ritmul, să cearnă prioritățile, să trăiască o viață fără grabă. Sau poate că având în jurul meu oameni interesați de ecologie, minimalism, sustenabilitate, viață sănătoasă, am falsa impresie că se schimbă firescul zilei de astăzi. Oricum ar fi, cred că oamenii zilelor noastre au început mai des să se întrebe de ce atâta fugă.
Fast living or fast dying? De ce avem nevoie să ajungem la burn out ca să începem să trăim?
Am aspirat tot timpul către nivelul următor ca un om căruia nu îi este vreodată suficient ce are. Poate că sunt vârste la care trebuie să alergi de nebun, să cauți orice formă de succes îți dă bucurie, să te agăți de etapa următoare. Poate nu înveți decât târziu, uneori atât de târziu, că succesul este, de fapt, o liniște interioară pe care nu ți-o poate da alergătura. Sau poate nu e pentru toată lumea.
Când am venit în București nu mi-am dorit nimic mai mult decât să mă integrez în nebunia urbană. Să am activități de dimineață până târziu în noapte, să dorm puțin și să trăiesc mult. Mult nu înseamnă neapărat și cu rost. M-am aruncat în vârtej cu zâmbetul pe buze, avidă să acumulez cât mai multe trăiri.
Am alergat, m-am îndrăgostit, m-am implicat, m-am înscris la tot felul de activități, mi-am dat timpul și energia uneori pe nimic, am trăit tot ce am știut să trăiesc mai bine. Am uitat însă că am un buton de pauză și m-am învârtit în caruselul ăsta până când am început să amețesc și să mă frâng puțin câte puțin.
Burn out-ul meu a venit în timp și a adus cu sine oboseli înfipte-n oase, atacuri de anxietate, frustrări și prea multe întrebări. Și într-o zi m-am oprit. Fără trâmbițe, fără de veste.
Din clișeu în clișeu până la slow living
Am tot încercat să privesc în urmă să identific un moment specific în care mi-am spus gata, e momentul să încetinesc motoarele. Aș spune că o dată cu pierderea primei sarcini, dar cumva simt că începusem deja să fac asta. Și totuși, am putut găsi acel moment în care am decis să îmi adun gândurile, fricile și visurile, să mă opresc și să mă uit în mine și în jurul meu.
Într-un final de octombrie, în 2016, am plecat la băi la Călimănești. În 7 zile am învățat mai multe despre mine decât în mulți dintre anii anteriori:
Am învățat multe despre mine în zilele astea, multe despre cât de important este să nu te grăbești, să nu te enervezi, să îți lași timp să trăiești. Am învățat despre cât de important este să aștepți, să privești în gol, să bei o cafea în liniște. Și cel mai mult, am exersat să respir. Închid și acum ochii și mă văd într-un bazin turcoaz, cu apă termală, afară, la câteva grade, cu pădurea în fața mea. Iar senzația aceea mă face să mă gândesc încă o dată cât de frumoasă este viața asta și cât de ușor trecem peste fiecare zi, de parcă nu ar fi o minune.
Și apoi, din momentul în care ne-am întors acasă, în casa noastră (și a băncii, desigur), viața noastră a luat altă turnură. În vreo zece luni am devenit : doi oameni, un motan, un câine și un pui de om. Și ne-am transformat rutina într-un soi de viață fără grabă pe care nu îl mai experimentasem. Ni s-au transformat prioritățile și visurile. Am învățat să așteptăm cuminți să treacă fiecare zi cu bine.
Teama de a nu rămâne pe dinafară
Nu ai cum să nu fii copleșit de nebunia care ne înconjoară. Într-o lume în care ai acces la milioane de cărți de citit și sunt milioane de filme de văzut, cum să nu suferi de un sindrom al fricii de a rata atât de multe?
FOMO (fear of missing out) este un sindrom real, o problemă socială actuală. Având în vedere că în social media se întâmplă tot timpul ceva, teama asta că ai ratat ceva cât ai clipit te poate prinde tare repede. Ăsta e ritmul în care alegem să trăim. Cu accent pe alegem pentru că putem alege și să încetinim.
Inevitabil, mă gândesc la trecut, că doar-s absolventă de istorie. Nu-s nostalgică, dar nu pot să nu mă întorc puțin spre felul în care obișnuiam să trăim într-o lume mai puțin conectată prin fire, ci prin contactul direct. Mă gândesc la ritmul omului de la țară, ciclicitatea anotimpurilor, timpul potrivit pentru fiecare activitate. Astăzi, chiar și la țară, ritmul s-a schimbat. Anotimpurile s-au schimbat. Planeta se sufocă în gunoi și noi cu ea. Mi s-a făcut groază de fugăreală.
Începi de undeva, oprește-te puțin
Nu mă iluzionez că sunt prea avansată în toată povestea asta cu viața fără grabă. Am fost (aproape) tot timpul mai agitată, repezindu-mă mereu să fac ceva, să termin cât mai repede să mă pot apuca de altceva. Bucureștiul m-a făcut mult mai rătutită decât în primii douăzeci ani de viață. M-am hrănit cu alergătura, am profitat de orice oportunitate mi-a ieșit în cale, am făcut voluntariat, am ieșit, am mers la traininguri, m-am îndreptat spre organizarea de evenimente, relații publice. Mi-a plăcut mult să fiu disponibilă tot timpul, să fac din joburi un 24/7 de răspuns la emailuri și apeluri. Și poate chiar e o vârstă pentru asta, să aduni în tine toată nebunia aia.
Când am început să mă opresc nu este, poate, atât de relevant. Știu însă că din momentul în care am rămas în concediul prenatal am oprit motoarele. Am crezut că o să îmi fie atât de greu, am crezut că o să sufăr după agitație, după nebunie, după tot ce e mai frumos în jobul meu. Mi-a fost dor, dar nu am suferit nicio clipă. Universul meu se reconstruia în mine și apoi în casa noastră. Nu mai aveam nevoie să alerg. Nu mai aveam nevoie de nebunie. Eram Pământ care se învârtea în jurul Soarelui.
Și totuși, (cum) m-am schimbat?
Să ne înțelegem, sunt încă zăpăucă. Dar spre deosebire de acum doi-trei ani, conștientizez. Mă trezesc cumva ieșind din mine și îmi văd agitația. Și îmi zic la ce bun? Mă opresc. Astăzi este despre astăzi, îmi repet mereu ca pe o mantră.
Din păcate, conștientizarea nu aduce și rutina. Dar exersând mereu, în fiecare zi, ajungi să simți că evoluezi. Ajungi să îți dai seama că ai reacționat altfel decât ai fi făcut-o ieri. Mai bine.
Din fericire, conștientizarea asta aduce cu sine preocuparea pentru o viață fără grabă, pentru sustenabilitate, pentru echilibru și pentru grija față de planeta care (încă) ne ține răbdatoare.
E un război pe care îl duci în fiecare zi cu tine prin lupte de uzură, prin victorii mici și înfrângeri asumate. Dar e acel război care îți aduce pacea.
Am scris despre o carte care m-a ajutat să îmi pun în ordine gândurile – Elogiu lentorii. Când începem să trăim?
Am povestit și despre Cum a început călătoria mea spre o viață fără risipă.
Când m-am mutat din Bucuresti in Brasov,tocmai de asta am facut-o, ca sa castig timp, insa vad ca si aici sunt agitata asa ca incep procesul de regasire a mea, de fapt ai vazut că l-am inceput deja 🙂
Da, nu cred că are neapărat legătură cu orașul (deși, evident, în orașele mari e mult mai greu să încetinești). Cred că are legătură cu un ceas intern, dacă vrei. Cu acea conștientizare că oriunde ești, ai nevoie să conștientizezi ce faci, să nu te lași furat de nebunie. Dar, evident, e mult mai ușor în teorie decât în practică. 🙂