Ilinca are 32 de ani, lucrează în domeniul auto și îi place să citească beletristică și psihologie. Caută să înțeleagă psihicul uman, cum funcționăm, cum putem să ne schimbăm, să evoluăm. Îi place să călătorească și să își ocupe mintea și mâinile cu lucru manual. Este căsătorită și are un copil minunat. Sub zâmbetul ei senin se ascund mulți ani de bulimie despre care prea puțini știu. Ilinca poate fi oricare prietenă, soră sau colegă de la birou.
* Trigger Warning: În acest material sunt discutate detalii despre tulburările de alimentație și comportamente conexe. *
O poveste despre singurătate și curaj
A ales să își spună povestea pentru că îi face bine să scoată această experiență din ea, să își privească provocările și să își recunoască puterea și voința de a ieși dintr-un cerc vicios. Speră că povestea ei despre bulimie poate ajuta pe cineva să nu intre pe acest drum sau pe cineva care este deja acolo să știe că se poate ieși. Chiar dacă uneori avem impresia că este imposibil.
Ilinca este doar un pseudonim. A preferat să își păstreze anonimatul pentru că nu își dorește ca oamenii cunoscuți sau colegii de birou să știe că a suferit de bulimie. Simte că ar provoca doar șușoteli și bârfe pentru că sunt prea mulți oameni care nu pot înțelege ce înseamnă să treci printr-o astfel de tulburare de alimentație. I-am respectat decizia cu recunoștință pentru faptul că și-a deschis atât de mult sufletul față de o străină. Acum, când privește din spatele unui ecran, îmi place să cred că inima îi e prea plină de dragoste față de copilul care credea că nimeni nu o place.
Când poveștile sunt înlocuite cu obsesii
Încă din copilărie a observat că nu este la fel de slabă ca alte fetițe de vârsta ei. Când se uită acum cu privirea adultului vede copilul: avea o conformație atletică, era înaltă, cu picioare musculoase și osatură puternică. Visul oricărui antrenor de sport.
Aveam în jurul meu multe fetițe mignone, iar eu mă comparam mereu cu ele. Îmi amintesc o întâmplare de când eram copil și rămăsesem la o petrecere de familie fără părinții mei și trebuia să dorm la mătușă mea. Pe drumul dintre petrecere și casa mătușii am adormit în mașină. Fratele mătușii m-a dus pe scări până la etajul patru. În timp ce urca a zis „fata asta e la fel de grea că tac-so”, tata fiind destul de solid. Acum îmi dau seama că a fost o glumă, dar pentru mintea mea de 5 ani a fost o idee care s-a înrădăcinat adânc.
Anii au trecut și ea a continuat să își construiască o imagine falsă despre sine: era grasă și urâtă. Când avea 25 de ani și-a găsit jurnalul din clasa a cincea. A simțit atunci cum își dorește să dea timpul înapoi și să o ia pe fetița de 10 în brațe, să îi aline durerea.
Eram atât de rea cu mine, mă vedeam atât de grasă și urâtă. Vorbeam foarte urât cu mine. Uitându-mă la pozele de atunci astăzi pot vedea că eram doar un copil înalt și atletic. Și diferit de cei din jurul meu.
În jurnalul acelei fetițe de 10 ani scria ceea ce multe dintre noi am gândit în anumite momente ale vieții noastre: Sunt grasă și urâtă, nimănui nu îi place de mine. Ana are deja prieten, și încă doi i-au cerut prietenia. Mie niciunul. Normal, dacă sunt grasă… Nimeni n-o să se uite la mine.
Un coșmar numit bulimie
La 13 ani a început să fie bulimică. Văzuse un film în care o femeie mânca și vomita să nu se îngrașe. Cu toate că filmul încerca să atragă atenția asupra acestei boli, ei i s-a părut o idee bună.
Am început într-o vară când niște prietene au venit la mine cu niște produse de patiserie, am mâncat și am vomitat. Culmea e că și-au dat seama și m-au întrebat dacă am făcut asta, dar am negat vehement. Eram „începătoare”.
Au urmat 15 ani de bulimie. Nimeni nu s-a prins. Eram foarte atentă, îmi perfecționasem metoda ca să nu las urme. Mama și-a dat seama doar de vreo două ori, în preajma Sărbătorilor, când eram acasă (între timp plecasem la facultate în alt oraș). Dar mi-a fost ușor să mint că mă simțeam rău pentru că mâncasem prea mult de sărbători, așa că m-a crezut.
În timpul studiilor, și-a spus povestea unei prietene. La câteva luni, s-a confesat unei alte prietene. Niciuna dintre ele, însă, nu a înțeles gravitatea situației. Avea 22-23 de ani și știa că nu e bine ce face, însă simțea că nu se poate opri. A fost felul ei de a striga după ajutor, în intimitatea prieteniei.
Speram că prietenele mele vor întreba, vor încerca să mă ajute. Dar niciuna dintre ele nu a făcut ceva. Știu că nu era vina sau responsabilitatea lor, dar aveam așa mare nevoie să mă vadă cineva.
Cum să vedem când nu vedem?
Influențată de experiența mea cu Andrada Pavel, am întrebat-o pe Ilinca ce am putea face să vedem dincolo de zâmbetele prietenilor noștri.
E foarte greu de observat dacă nu stai în casă cu persoana respectivă. Eu mâncam destul de echilibrat când eram în preajma celorlalți, dar în drum spre casă îmi cumpăram junk food în cantități foarte mari. Mâncam tot și vomitam.
Era imposibil pentru un prieten să își dea seama. Dar putem observa dacă cei din jurul nostru sunt nefericiți sau nemulțumiți de viața lor. Putem să încercăm să vorbim despre asta, să îi susținem. Problemele de alimentație vin de cele mai multe ori ca urmare a altor probleme mai profunde.
Drumul spre vindecare
Trei ani mai târziu, Ilinca a decis să meargă la un psiholog psihanalist. Avea două mari nemulțumiri: bulimia și viața amoroasă.
Nu avusesem niciodată o relație sănătoasă, ci doar pseudo-relații superficiale care mi-au adus multe suferințe. Acum știu că cele două probleme erau interconectate: eram nemulțumită de mine și de corpul meu, deci mâncam ca să mă consolez și vomitam ca să nu mă îngraș.
Eram nemulțumită de mine și de corpul meu, deci nu credeam că merit o relație frumoasă. Credeam chiar că e normal să fiu nefericită, deci atrăgeam asta în viața mea. Acum înțeleg.
În primul an de terapie psihanalitică a discutat despre copilărie, despre relația cu părinții, despre toate nemulțumirile și credințele adânc înrădăcinate în ea. Simțea că este pe drumul cel bun, făcea progrese, dar știa că acestea nu sunt miraculoase și nu se întâmplă peste noapte.
Am continuat să vomit, dar tot mai rar. Nu reușeam să ies de tot. Din când în când „îmi mai mâncam sentimentele” mâncând în exces și vomitând după. Dar începusem să fac pace cu faptul că sunt mai grăsuță, că nu o să fiu niciodată slabă indiferent ce aș face și că voi găsi pe cineva care mă va iubi așa.
Prin ochii lui, am început să mă văd frumoasă.
La un an după ce a început terapia, a cunoscut bărbatul care avea să îi fie soț. Simte că terapia a ajutat-o să se pregătească pentru acest moment și să fie cu adevărat deschisă către o relație.
El m-a privit din prima secundă de parcă aș fi fost cea mai frumoasă persoană din lume, deși aveam vreo 10 kg în plus față de greutatea mea ideală. Am început să mă văd prin ochii lui și să mă plac și eu tot mai mult. Am continuat terapia, am rămas în relație și în câteva luni am renunțat să îmi mai provoc rău. Aceste lucruri au lucrat împreună pentru bunăstarea mea.
Știe că sunt mulți oameni care nu înțeleg ce înseamnă sănătatea mintală, care nu concep că există tulburări ca bulimia sau anorexia.
Văd și mulți tineri care merg la psiholog și care vorbesc deschis despre asta. Cred că acești oameni sunt cei mai buni ambasadori pentru sănătatea noastră mintală. Eu am reușit să conving cinci prietene să meargă la un psiholog și toate au fost foarte fericite cu alegerea făcută.
Între body positivity și standarde imposibile
Deși apreciază faptul că apar tot mai multe tendințe care au legătură cu body positivity, se întreabă dacă au vreun impact asupra copiilor și tinerilor care și-au format deja o părere greșită despre corpul lor.
Și totuși, la TV sau în social media, vedem fete operate și injectate pentru a corecta cele mai mici „defecte”, de cele mai multe ori închipuite. Vedem fete care încearcă să atingă un ideal de frumusețe stabilit de societate. Multe dintre acestea nu își apreciază unicitatea trăsăturilor și își doresc nas ca al lui Nicole Kidman sau buze ca ale Angelinei Jolie. La fel se întâmplă și în ceea ce privește corpul – standardele sunt imposibile fără operații. E puțin probabil să ai, în același timp, curbele voluptoase ale lui Kim Kardashian, talie de viespe și picioare slabe fără bisturiu. Mi-e teamă că lumea asta are încă mai multă vizibilitate decât imaginea unui corp sănătos.
Crede, însă, că putem face multe pentru a crea în jurul nostru un spațiu sigur, să avem grijă cum vorbim tinerilor. Știe cât de tare taie orice glumă aparent nevinovată despre greutate sau înfățișare. Știe cât de greu îi este unui copil să facă diferența între realitate și etichetele pe care le primește.
Copilul din brațele copilului
Ilinca s-a căsătorit cu bărbatul care a văzut-o cea mai frumoasă femeie din lume și a ajutat-o să se vadă cu blândețe. Astăzi alege să se concentreze pe tot ce e frumos la corpul ei. Îi place chiar mai mult de când a născut. Dincolo de faptul că trupul său a purtat viață în el, ea a reușit să treacă prin această perioadă cu curaj.
Mi-a fost destul de teamă de kilogramele pe care urma să le iau în timpul sarcinii. Atunci când am reușit să le dau jos la vreo câteva luni după naștere, fără mari eforturi, am simțit o satisfacție enormă. Acum mă cântăresc o dată la 2-3 săptămâni. Astăzi contează mai degrabă cum mă simt. Faptul că numărul rămâne însă constant îmi confirmă că am preluat controlul asupra corpului meu și asupra sănătății mele mintale și fizice.
Ilinca are o fetiță în vârstă de doi ani și este foarte atentă la mesajele pe care oamenii din jur i le dau. Îi corectează și le explică de ce e important să își schimbe discursul. Știe câtă nevoie are un copil să crească într-un mediu potrivit.
Când avea vreo zece luni cineva a zis despre ea că e „împănată”. Cu toate că știu că nu a fost spus cu răutate, i-am răspuns că nu e deloc așa, că este un bebeluș, iar bebelușii sunt toți pufoși, ea fiind perfect situată în graficul de creștere OMS. Știu că ea nu ar fi înțeles la vârstă aia, dar consider important să opresc astfel de glume din fașă, măcar în sânul familiei și al prietenilor apropiați, unde putem auzi. În general vreau să se evite atribuirile de orice fel pentru că de multe ori etichetele primite în copilărie devin premonitorii mai târziu.
Reîntoarcerea în corp
Astăzi, Ilinca își privește corpul cu recunoștință. Știe că arată în acel mod pe care societatea îl acceptă ca fiind normal.
Am făcut pace cu mine și cu corpul meu, am reușit să mă accept. M-am iertat, dar a fost muncă de ani de zile, atât în terapie, cât și în viața privată. Sunt mândră de drumul pe care l-am parcurs și de cine am devenit. Bulimia a fost o lecție de viață în felul ei. Poate nu ajungeam la psiholog și poate nu realizăm toate celelalte progrese făcute în timpul terapiei. Îi sunt profund recunoscătoare psihologului meu. Încă îl mai văd la câteva luni când simt nevoia să mă descarc, să discut cu cineva imparțial.
Cred că pentru a arăta bine în exterior, avem nevoie să fim bine în interior. Nicio dietă nu te va face să arăți bine atât timp cât nu ești pregătită să te vezi frumoasă. După ce privești înăuntrul tău, și celelalte aspecte se aranjează treptat.
Le-aș recomanda celor care aleg să facă terapie, indiferent din ce motiv, să aibă răbdare. Lucrurile nu se schimbă în trei ședințe. Este nevoie de muncă, perseverență și dorința de a se deschide, chiar dacă terapia scoate multe răni la suprafață. Dar vindecă în timp.
Photo by Romina Farías on Unsplash
Hai să vorbim despre sănătatea mintală!
- Tulburările de alimentație, ca orice tulburare mintală, reprezintă un subiect greu de deschis și de ascultat. Sunt trăiri atât de intense, încărcate de anxietăți, vinovății, abuzuri, traume. Știu că nu e deloc comod să vorbim despre asta, dar cred că noi, ca societate, avem nevoie să conștientizăm cât de importantă este sănătatea mintală.
- Lasă un mesaj pentru cei care au trecut sau trec prin diverse tulburări mintale. Dacă treci printr-o astfel de situație, îndrăznește să ceri ajutorul. Vorbește cu cineva drag care crezi că te poate susține. Caută asistență psihologică gratuită. Nu trebuie să treci singur/ă prin asta.
- Dacă ai trecut printr-o experiență similară și vrei să îți spui povestea, scrie-mi la hello@simonarentea.ro. Cred tare în faptul că normalizând sănătatea mintală avem o șansă reală să ne creștem copiii într-o lume mai bună.