Oare câți dintre noi ne-am așezat în fața unei foi albe și ne-am gândit ce lăsăm în urmă, la ce am învățat în 2020, ce am pierdut, ce am câștigat?
Anul 2020 va rămâne anul în care ne-am împins limitele acolo unde nu credeam vreodată că vom ajunge. Și poate că la finalul său putem spune că ne-am schimbat, că suntem mai puternici și că am căpătat o experiență prin care am crescut. Dar cum am ajuns aici? Ce am lăsat în urmă?
Eram fericiți și nu știam. Eram?
A fost o călătorie lungă și intensă, ne-a dat peste cap în feluri în care nu le credeam posibile. A scos din noi toate lucrurile nerezolvate, toate fricile, toți demonii. Ne-am închis în case și ne-am sufocat de dor și de frică, au căzut peste noi toate scheletele din toate dulapurile.
Am trăit ca într-o bulă în care nu mai știam cum să respirăm.
Și au fost zile lungi și grele în care poate am plâns de frică, de dor, de singurătate. Și poate au fost zile în care a fost soare și bine și am copt pâine și am plantat flori.
Poate a fost timpul perfect să facem ceva pentru noi. Poate ne-am simțit vinovați pentru toți cei care și-au lăsat familiile să fie acolo, să vindece, să aline. Poate a fost, în cel mai ciudat fel, cel mai bun an din viața noastră. Și poate ne e teamă chiar și să gândim asta. Cum cel mai bun? Cu atâta moarte în jurul nostru?
Și dacă doar am supraviețuit, e perfect în regulă. Prea mulți au murit, prea mulți s-au pierdut. Când am început să credem că a supraviețui e mai rău decât moartea?
Eram fericiți și nu știam pentru că am luat totul ca și cum ni se cuvine. Eram fericiți pentru că fericirea noastră era doar ambalajul. Am înțeles, poate, anul ăsta câtă nevoie avem să ne căutăm înăuntru.
Oare ce am învățat în 2020?
La capătul acestui an nemaiîntâlnit sper doar să fi învățat cu adevărat să fim mai blânzi cu noi. Să nu mai ascultăm toate vocile din capul nostru și să ne întoarcem mai des în corp. Până când ne vom putea simți iar în siguranță în el.
A fost un an greu. Și greu înseamnă atât de diferit pentru fiecare dintre noi.
Poate că e anul care ne-a dat perspectivă. Poate greu a însemnat să nu ne putem ridica din pat de frică, de dor, de singurătate. Îmi place să cred că a fost anul în care ne-am reinventat nu în sensul acela competitiv, ci în intimitatea spațiului nostru fizic și mental.
Poate greu a însemnat să îți auzi copiii plângând că vor să se joace cu prietenii lor. Poate greu înseamnă că ți-a murit cineva drag și nu ai putut să îți iei rămas bun. Poate greu înseamnă că te-ai simțit mai singur ca niciodată.
Privim înainte cu speranță, dar nu cu naivitate. Nu am învățat nimic în 2020 dacă vom continua să punem presiune pe întoarcerea la normal. Lumea în care trăiam nu era neapărat normalul unei vieți împlinite.
Ce am învățat în 2020.
Am învățat că nu e nimic mai important decât să fii bine cu tine. Am învățat că toți suntem singuri și atât timp cât fugim de singurătate, nu vom ști să fim întregi.
Am învățat că acasă e cel mai frumos loc din lume, acel acasă din suflet unde încap toți oamenii dragi, fie că îi poți îmbrățișa fizic, fie că le zâmbești prin zoom. Și am început să am mai multă grijă de acasă al meu.
Am învățat că sunt fericită făcând lucruri simple, că nu e nevoie să epatez, să mă compar, să concurez cu cei din jurul meu. Au fost zile în care doar am copt pâine, am citit și am stat pe iarbă cu copilul meu. Și a fost incredibil de intens.
Am învățat că nu am nevoie să plec la capătul lumii când am în jurul meu câmpii și păduri, munți și mare. Și vreau să plec la capătul lumii, și nu e nimic în neregulă cu asta, dar am învățat să caut natura în jurul meu.
Am învățat să nu mai aștept. Un mâine, un weekend, o vacanță, un final de an. Un moment potrivit să încep ceva, un moment potrivit să renunț la ceva.
Și mai presus de toate, am învățat să mă văd, să mă accept, să încep să mă iubesc. Să primesc cu recunoștință fiecare zi. Să îmi văd lumina și umbrele deopotrivă. Să mă întregesc.