Andrada Pavel. Greutatea însingurării în tulburările de alimentație

Andrada Pavel este fotograf și activist. De mai bine de un an încearcă să adune în jurul său o comunitate care să vorbească despre tulburări de alimentație și body positivity. Mi-am dorit mult să am această conversație cu Andrada pentru că simt că poate ajunge la oameni potriviți în momente potrivite. Este un articol lung, plin de emoție și singurătate, de curaj și frică. Dar este acel tip de poveste care poate vindeca.

Am cunoscut-o pe Andrada Pavel acum mai bine de cinci ani, într-un context profesional, când avea doar 19 de ani. Mi s-a lipit de suflet aproape instantaneu prin felul ei de a fi, prin voioșia și delicatețea ei. Am devenit prietene și partenere prin diverse proiecte culturale. Întotdeauna mi s-a părut că este un om echilibrat și sigur pe sine. Am admirat-o pentru îndârjirea de a-și urma pasiunea, chiar dacă nu i-a fost niciodată ușor să trăiască din fotografie. Deși știam că trece printr-o perioadă mai sensibilă și că este nemulțumită de kilogramele în plus, nu mi-am închipuit niciodată cât de grav este.

Ne-am obișnuit atât de tare să fim nemulțumite de felul în care arătăm, încât toată povestea asta a devenit un fel de a fi. Când Andrada a început să povestească despre problemele ei de alimentație, m-am simțit nu doar neputincioasă, dar și tare vinovată. Oare nu era responsabilitatea mea să îmi văd prietena dincolo de zâmbetul de la cafea?

* Trigger Warning: În acest material sunt discutate detalii despre tulburările de alimentație și comportamente conexe. *

Copilul care voia să nu crească

Andrada Pavel a fost un copil vesel, curios și activ, fără probleme cu greutatea. Își amintește însă de o excursie din școala generală și de momentul în care a primit pozele printate de la învățătoare. Un băiat din clasă i-a zis că pare însărcinată într-una din poze, ceea ce a supărat-o teribil. Avea 8-9 ani.

Am început să îmi conștientizez în totalitate corpul atunci când pubertatea a început să își spună cuvântul. M-am dezvoltat mai repede decât colegele mele și mă simțeam de pe altă planetă. Purtam numai haine largi și bustiere cât mai strâmte. A început să mă obsedeze ideea că sunt grasă și că o dietă ar putea să îmi rezolve toate problemele, că nu o să îmi mai fie rușine cu corpul meu. Așa a început un lung șir de acțiuni distructive față de fizicul, dar mai ales psihicul meu.

Prima dietă a ținut-o la 13 ani pentru a arăta bine la petrecerea de ziua ei. A reușit să slăbească rapid câteva kilograme, dar la finalul petrecerii îi era atât de poftă de ciocolată că a mâncat pe nerăsuflate o cutie de bomboane. Nu și-a dat seama decât foarte târziu că așa funcționează corpul nostru atunci când îi punem restricții alimentare.

Am ținut mereu diete de atunci. Am încercat cam tot ce era cool la momentul respectiv. Dukan, 333, Mediteraneană, 1500kal, 1200kal, low-carb, low-sugar, detox. Încă nu știam că 95% dintre oamenii care țin un crash diet și slăbesc mult într-un timp scurt nu vor reuși să își mențină noua greutate pe termen lung. Credeam că e numai vina mea că nu reușesc, că nu am destulă motivație, că nu am suferit destul ca să merit corpul acela ideal.

Întreaga mea adolescență am trecut prin fluctuații de greutate și am fost afectată emoțional de acestea. Dacă eram „cuminte” și mâncam curat, eram fericită. Dacă pe cântar era afișat un număr mai mare decât cel pe care îl doream eu, eram în pragul depresiei.

De la diete la bulimie. O altfel de singurătate.

Dietele au adus cu ele episoade de binge eating, adică la un moment dat corpul ei nu mai putea suporta restricțiile, așa că mânca chipsuri și ciocolată pe ascuns în niște cantități pe care nu le credea posibile. Binge-urile au devenit din ce în ce mai severe și mânca nu numai lucruri de care îi era poftă, ci tot ce avea prin casă, până simțea că nu se mai poate mișca din cauza durerilor abdominale.

Parcă jumătate de oră eram sub hipnoză, ca și cum nu eram responsabilă de corpul meu. Când mă trezeam din aceste episoade, simțeam o vină incredibilă și frustrarea că am stricat tot chinul dietei. Logic vorbind, nu mi se anulau toate eforturile din cauza unui singur episod, însă creierul meu nu putea trece peste acest pas greșit. Așa că mă sabotam în continuare până când ajungeam iar la greutatea de la care pornisem, sau chiar una mai mare.

În 2019, vina de după un astfel binge a devenit de nesuportat. Aveam nevoie de o modalitate rapidă de a-mi șterge păcatele. Nu eram străină conceptului de bulimie pentru că avusesem un scurt episod în liceu. De la o zi pe săptămână, începusem să vomit aproape zilnic. După care mă băgam în pat și plângeam pentru că aveam stomacul gol și îmi era foame.

A început să îi fie frică de mâncare și să se cântărească zilnic. Își făcea poze din toate unghiurile, se cerceta în fiecare suprafață reflectorizantă. Era obsedată de imaginea sa. Credea că felul în care arată va fi un bilet către oportunități și prietenii noi. Dar nici când se considera slabă (după standardele ei) nu a reușit să își îmbunătățească în vreun fel viața.

Eram mai tristă ca niciodată, iar acum aveam și o tulburare de alimentație pe care nu știam cum să o gestionez. La noi în țară există foarte puține resurse și oameni specializați în tratarea tulburărilor de alimentație. M-am simțit extrem de singură. Nu înțelegeam de unde a pornit totul. Să fi fost colegul meu din generală? Sau un prieten de familie care de fiecare dată când mă vedea mă făcea grasă „în glumă” (deși aveam o greutate perfect normală pentru un copil)?

Să fi fost toate revistele de modă pe care le răsfoiam cu atâta plăcere și în care era reprezentată o singură tipologie corporală? Copil fiind, nu cred că am văzut vreodată într-o revistă sau pe internet femei care să nu fie slabe. Actrițe grase vezi foarte rar, iar rolurile lor sunt mereu secundare, sau sunt personajele de care se face mișto pe parcursul filmului. Nu știu exact de ce, dar mereu am crezut că pentru a avea succes în viață trebuie să fiu slabă.

Ziua în care ne privim cu adevărat în oglindă și ne lăsăm văzuți.

Când i-am spus prietenului meu prin ce trec, primul răspuns nu a fost cel așteptat de mine. Mi-a părut rău că mi-am împărtășit secretul. Totuși, după ce a procesat informația, a început să mă motiveze să vorbesc despre această experiență, să fac un proiect foto care să ilustreze experiențele prin care am trecut. Am vorbit cu femei care au trecut prin diete extreme și nu m-am mai simțit singură. Mi-am dat seama că, de fapt, majoritatea femeilor trec prin experiențe asemănătoare, prin aceeași înstrăinare față de propriul corp.

Corp străin este un proiect în care 8 fete au acceptat să se lase fotografiate și să își spună povestea. Fotografia a fost pretextul. Poveștile au deschis un dialog despre lucrurile încă prea puțin vorbite: diete extreme, tulburări de alimentație, anxietate.

Corpul meu a devenit un Corp Străin, un corp veșnic nemulțumit care ar vrea mereu să își schimbe ceva în înfățișare, un corp care țipă la mine că am mâncat prea mult, că ar trebui să sar cina, că o cafea ține locul unei mese. E în regulă să vrem să fim mai bune, mai „în formă”, dar trebuie să ne alegem motivele și mijloacele cu grijă, altfel riscăm să ajungem în niște zone negative din care cu greu mai putem ieși.

Andrada Pavel vrea să continue acest proiect, să adune poveștile unor femei cu corpuri cât mai diverse. I se pare însă destul de greu să găsească femeile care să își spună povestea, să se lase văzute. Nu e deloc simplu să îți expui însingurarea și fricile, rușinea și vulnerabilitățile. Andrada Pavel știe că misiunea ei este de a deschide acestă conversație și că drumul spre un dialog real despre tulburările de alimentație în societatea românească este lung. Dar știe că acest scop o salvează în fiecare zi.

Singurătatea despre care nu se vorbește vreodată

Am întrebat-o pe Andrada ce aș fi putut face diferit. Cum aș fi putut să o văd? La ce să fi fost atentă? Eram conștientă că am îndreptat discuția spre mine când este, de fapt, povestea ei.

Să vorbești despre o tulburare de alimentație cu cei dragi este extrem de greu. Există o anumită rușine în tine care se amplifică cu fiecare dietă și episod de binge, cu fiecare desert vomitat sau cină sărită. E ca un bulgăre care se rotește în zăpadă la infinit. E o rușine care te doare și cumva e mai ușor să o păstrezi doar pentru tine.

Părinții mei au aflat că am avut bulimie abia după ce am publicat Corp Străin. Și nici până azi nu pot spune că am reușit să am o discuție coerentă cu ei despre acest subiect. Există totuși un fel de înțelegere tăcută între noi – eu știu că ei știu, ei știu că eu știu că ei știu. Și până la urmă, doar de asta aveam nevoie. Nu de judecată, nu de sfaturi, aveam nevoie doar să știe că am trecut prin asta și să mă iubească oricum.

Lucrurile despre care nu vorbim.

Tulburările de alimentație au cele mai mari rate de mortalitate dintre toate bolile psihice. 35% dintre cei care țin o dietă progresează către o formă sub-clinică de tulburare de alimentație, iar dintre aceștia 20-25% vor ajunge să dezvolte o tulburare de alimentație în toată regula. 1 din 3 femei și 1 din 4 bărbați țin o dietă chiar în acest moment.

În colectivele în care predomină femei, de multe ori se discută despre noile diete minune ale momentului ori despre ce alimente s-a mai descoperit că „îngrașă”. Sau despre cine a suferit cel mai tare în ultimele săptămâni pentru că nu a avut voie să mănânce ciocolată. Această suferință colectivă a femeilor când vine vorba de diete, slăbit și imagine de sine este un fenomen anormal, o problemă pe care ne-am însușit-o pe baza informațiilor care ne agasează pe toate canalele media. Ghiciți ce? Nu este normal să îți dedici viața și toate resursele slăbitului. Nu este normal să te înfometezi zile la rând. Nu este normal să fugi mereu de mâncarea care îți place.

Andrada subliniază faptul că nu există încă o legislație care să semnaleze anumite abuzuri în social media.

Influencerii promovează ceaiuri de slăbit cu efecte laxative și fac niște promisiuni aberante. Pe tik tok sunt promovate tot felul de diete magice care nu sunt decât forme de disordered eating. Sunt promovate tulburări de alimentație deghizate în „stil de viață sănătos”.

Body Positivity & Anti-Diet Club

În încercarea sa de a deschide un dialog despre diete extreme și tulburări de alimentație, Andrada Pavel a făcut un grup de Facebook care se numește Body Positivity & Anti-Diet Club.

Am avut emoții mari pentru că body positivity poate fi rapid interpretat greșit de persoane care nu înțeleg conceptul. Încă mi-e frică de comentarii ignorante care susțin că acestă mișcare promovează lenea și obezitatea. Body positivity este despre toleranță și acceptare, despre respect necondiționat. Este vorba despre mișcare care îți face plăcere, de o viață centrată pe echilibru.

Încerc ca prin acest grup să creez un spațiu sigur pentru femei care au trecut prin diete extreme, care au suferit sau suferă de tulburări de alimentație și cred că sunt singure în lupta lor. Le încurajez să își spună povestea. E un pas extrem de mic, dar e un început. Vreau să existe un dialog despre aceste probleme și în România.

Andrada e conștientă că atât tulburările de alimentație, cât și Body Positivity sunt încă niște concepte extraterestru în România. Crede că tocmai de aceea sunt femei care nici măcar nu știu că suferă de o boală cu repercusiuni reale.

Sper ca aceste lucruri să schimbe și să putem vorbi fără rușine despre sănătatea mintală. Încă suntem o țară în care oamenii te iau la mișto dacă le zici te duci la psiholog. Ne este frică să fim vulnerabili, să ne exprimăm emoțiile, să vorbim deschis despre ele. E greu să provoci o schimbare majoră într-un timp scurt, așa că m-am împăcat cu ideea că va mai dura ceva timp până când sănătatea mintală va fi o prioritate în România.

Cred că discursul social și social media au nevoie și de subiecte ce țin de lucruri mai serioase, nu doar de teme soft care să nu deranjeze pe nimeni, sau doar de reclame la produse de proastă calitate. Responsabilitatea noastră este să nu renunțăm și să încercăm să vorbim despre asta mai des. Să punem întrebări inconfortabile și să și răspundem la ele.

Despre un fel de vindecare

Astăzi, Andrada Pavel este în plin proces de vindecare, cu zile mai bune și altele mai proaste. Diferența este că acum știe cum să gestioneze o zi proastă.

Da, blugii mei preferați nu mă mai încap, câteodată nu îmi place ce văd în oglindă, mai am momente în care mă surprind numărând calorii. Numai că acum nu mai simt vina aia enormă și vocea care îmi spune că cine sunt eu ca om depinde de cum arăt și de numărul de pe cântar. În trecut, dacă aveam o zi în genul acesta nu puteam efectiv să mă dau jos din pat. Acum reușesc să pun gândurile negative pe mute și să îmi văd de viață.

Da, nu mai încap în blugii ăștia, e ok, o să merg să îmi iau alții. Nu știu neapărat dacă vindecarea într-o tulburare de alimentație are o finalitate concretă. Cred că vindecarea e parcursul în sine, fiecare mic pas pe care îl faci spre libertate. Chestii mici cum ar fi o zi fără să numeri calorii, o zi în care ai mâncat un burger și nu te-ai simțit vinovată, să îți cumperi haine cu un număr mai mare fără să plângi în cabina de probă, să nu te cântărești 3 zile la rând, să mănânci atunci când îți este foame și să te oprești când ești plin, să înțelegi că meriți respect indiferent de cum arăți. Cred că asta înseamnă vindecare.

O găsiți pe Andrada pe instagram și pe grupul Body Positivity & Anti-Diet Club.