36 de ani. Mi se pare ireal să spun că am 36 de ani. Nici măcar nu îmi mai amintesc cum mă închipuiam la vârsta asta când eram copil. Cu siguranță, însă, nu credeam că pot să mă simt încă un copil într-un corp de adult.
Spuneam unei prietene că sunt două feluri de oameni: cei care adoră să își sărbătorească ziua de naștere și cei care abia așteaptă să treacă. Eu am fost întotdeauna din prima categorie. Și nu pentru că îmi place să fiu în centrul atenției, ci pentru că am nevoie de energia și bucuria celor din jur. Poate pentru că am nevoie de repere să mă privesc, să mă caut, să mă revăd.
Mă întorc la mine de ziua mea și mă privesc în oglinzi, printre lumini și umbre. Și nu mi se pare nimic mai lecuitor decât să te privești înăuntru.
Ce văd astăzi când mă privesc în oglindă
Mi-a luat (prea) mulți ani să înțeleg că nu e nimic greșit în a te place. Să te poți privi în oglindă cu drag, cu admirație, cu blândețe. Să te privești și să vezi dincolo de cearcăne, pistrui, riduri și alte imperfecțiuni.
36 de ani, al doilea majorat
Nu am fugit niciodată de următorul an, nu am avut drame legate de vârstă. Nu m-am simțit că am prea mulți ani, deși de cele mai multe ori am fost înconjurată de oameni mai tineri decât mici. Ba chiar am simțit cum fiecare an care s-a așezat peste mine mi-a adus povestea potrivită. Anul trecut scriam că îmi doresc să fiu mai bună cu mine. Habar nu aveam câtă nevoie aveam să încep să învăț să fac asta.
36 de ani e doar al doilea majorat și simt cumva că e o vârstă simbolică în jurul ideii de rit de trecere. Am început să fac diferența între copilul meu interior și adultul care este responsabil. Am învățat să am grijă de mine, am reînceput terapia și mi-am dat timp să mă vindec.
Dincolo de toate, am încercat în fiecare zi să fiu bine cu mine. Iar pentru anul următor îmi doresc să am curajul să simt tot.