Când vindecarea vine în cele mai neașteptate momente

vindecare

Când ți se frânge tot în pântec nu mai vrei să simți ceva. Vrei doar să treacă timpul să poți ajunge în ziua în care să spui: a trecut, sunt bine. Dar nu trece niciodată. Nu e bine niciodată, dar ne hrănim cu speranța că într-o zi o să doară mai puțin. Și o să doară altfel. Dar tu vei răspunde mereu același lucru: sunt bine.

Așa că am făcut ce am știut eu mai bine. Am început să alerg, să respir mai rar, să mă gândesc cât mai puțin la tot ce am trăit. Să scriu mult mai rar, să nu mă întorc acolo, în dimineața aia când m-am trezit singură la margine de prăpastie.

Iar aceasta nu este o poveste despre un băiat care a câștigat marele premiu al secțiunii de vioară la Concursul Internațional George Enescu. Este o poveste incredibil de personală despre o fată care vrea să trăiască.

Așa a fost să fie

Nu e nimic mai îngrozitor decât să ți se spună așa a fost să fie. Pentru că dacă așa ne e dat, ce sens mai avem să încercăm? Dar uneori acest dat e un dar. Pentru că indiferent ce drum alegem, ajungem fix în locul în care ne face cine suntem.

Și într-o dimineață am ajuns la Ateneu. Pentru că de aproape zece ani sunt parte din povestea asta cu Enescu. Pentru că nu mai fusesem de un an și jumătate și mi-era atât de dor. Când am intrat, am simțit instant aerul acela cald, liniștea, sunetul instrumentelor din spatele ușilor, amalgamul ăla de sobru și fragil. Și cumva, mă întorceam acasă. Întâmplător sau nu, era 13 mai. Ziua Dorului.

Muzica e magie

Într-altă zi m-am întors la Ateneu, era semifinala de vioară și urma să intre pe scenă Valentin Șerban. Știam de la colegii mei ce fain e Valentin și voiam să fiu acolo. Și pentru că nu îl ascultasem niciodată. Mă așteptam să mă culcușesc într-un scaun din spatele sălii, așa cum îmi place să fac când merg la repetiții. Să mă ascund acolo în sala întunecată și să ascult muzica.

Nu mă așteptam însă să simt tot. Am vrut să ies din sală, să opresc furtuna, dar nu am putut. Am respirat încet, așteptând să treacă felul ăla în care tremuram, să nu mai simt iar frica și disperarea, tristețea aia care sufocă. A fost prima oară în ultimele două luni în care am simțit pe de-a-ntregul, când am lăsat iar toată durerea să îmi treacă prin corp și să se oprească în pântec.

Eu nu știu muzică, deși stau aproape în fiecare zi printre muzicieni. Dar felul în care mi s-au adunat roiuri de fluturi în stomac, lacrimile din ochi și apăsarea din piept… toate astea nu au legătură cu ce știu eu despre muzică, ci cu felul în care Valentin a trăit pe scenă fiecare notă și cum a dat mai departe povestea lui.

Nu știu cum am stat acolo în tot timpul în care el a fost pe scenă. Au fost  secunde și secole în același timp. Am ieșit din sală cu lacrimi în ochi și cu speranța că va ajunge în Finală. Pentru că ce a făcut el acolo ține de har.

Și ce a făcut el acolo, pe scenă, a fost îndeajuns să îi aducă un loc în Finală.

Vindecarea începe uneori cu un sunet de vioară

M-am întors în Ateneu cu emoție. Erau atât de mulți oameni care își doreau să fie acolo pentru Valentin, cu drag și bucurie. Și dacă am fi trăit vremuri normale, sala ar fi fost plină. Chiar și așa, freamătul dinainte de concertul său mirosea a furtună. M-am așezat cuminte în sală așteptând sunetul acela din primele secunde. Am ascultat cu ochii închiși, cu unghiile în palme și un nod în gât. Nu voiam decât să cânte bine.

Concertul pe care l-a ales, unul dintre cele mai grele concerte după cum spun cunoscătorii, este atât de încărcat de durere și spaimă, de tristețe. Sau poate doar așa l-am simțit eu, stând acolo într-o lojă a Ateneului cu sufletul strâns arici și regretul că nu știu muzică. Până la urmă, durerea e ceva atât de subiectiv încât oricât ai încerca să o explici altcuiva, nu are cum să o simtă așa. La fel și iubirea. Și ce am simțit acolo nu avea legătură cu ce nu știam eu despre muzică. Avea legătură cu viața.

Și când ultimul sunet al viorii sale a dispărut, s-a făcut liniște. Și apoi toată lumea parcă a respirat împreună și au început aplauzele. Și simțeam cum un soi de energie fantastică era acolo în sala aceea în care toată lumea se bucura și îl ovaționa. Ceva magic se întâmplase și eu fusesem acolo. Din taxi am dat un mesaj în care mi-am pus toate speranțele: Zi-mi că s-a auzit exact așa cum s-a simțit.

Am fugit din Ateneu spre casă, să pot ajunge la timp la un laptop pentru a îmi face treaba pentru biroul de presă. Când am văzut rezultatele, am început să plâng. Da, pentru el, pentru că știam ce important este un astfel de premiu. Dar am plâns pentru mine. Pentru că îmi ținusem respirația toată ziua de teamă că nu o să fie un concert bun. Pentru că îmi doream cu ardoare să câștige. Nu doar premiul, ci bucuria de a primi toată dragostea celor care l-au ascultat.

Un fluture și un uragan

Și ca într-un film franțuzesc, viețile noastre se împletesc în cele mai ciudate feluri. Un fluture își mișcă aripile și la un capăt de lume începe un uragan. E fascinant felul în care ne trăim viețile influențându-le pe ale celorlalți fără să știm.

Trei ore mai târziu, după ce am trimis toate textele și emailurile, după tot ce am bifat tot de pe listă, am început să plâng iar. Pentru mine. Pentru că îmi ardea stomacul și îmi simțeam tot corpul fremătând. Pentru că simțeam tot, nu mai trăiam doar în minte cum începusem să o fac iar să pot să fiu funcțională la birou și acasă. Eram acolo, trăind conștient momentul ăsta. Un fluture și un uragan. Teoria haosului.

Întâmplător sau nu, se împlineau 13 ani de când mi-am găsit Omul. Și de acum avea să fie și ziua în care mi-am dat voie să simt iar tot, să cred iar că o să fiu bine. Să încep să fiu. A doua zi, fără nicio legătură cu ce trăisem zilele acelea, o zână mi-a trimis o scrisoare, scrisă cu cerneală pe hârtie: să te diseci până aduci lumină în cel mai întunecat colț din interiorul tău înseamnă să fii un bun scriitor. A fost un semn că trebuie să mă întorc să scriu. Și am scris povestea asta.

Nu îl știam personal pe Valentin. I-am scris doar un mesaj în care i-am mulțumit pentru toată emoția și bucuria pe care le-a dăruit pe scenă. Părea copleșit și a spus că nu știe de ce i se mulțumește. Eu doar am cântat. M-au obsedat mult timp vorbele lui modeste și blânde. Eu doar am cântat.

Am zâmbit senină. Poate nu avem nevoie decât să trăim. Să avem curajul să trăim și să simțim tot.

Și să o luăm de la capăt. Orice capăt. Vom fi bine.

Photo by Ray Hennessy on Unsplash

4 Replies to “Când vindecarea vine în cele mai neașteptate momente

  1. Doamne, Sim, ce dar ai să pui în cuvintele tale povești așa frumoase și pline de iubire. Te îmbrățișez cu drag și dor! Ești o minune de om și o inspirație.

    1. Îți mulțumesc mult, Ană! Tu știi cât de important este că ți-ai rupt câteva secunde să îmi scrii asta, mai ales după un articol atât de personal. Te îmbrățișez tare!

    1. Îți mulțumesc din suflet, Erika. Nu a fost deloc ușor să scriu povestea asta. Mulțumesc mult pentru comentariu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.