Sunt momente când totul pare suspendat, ca o respirație ținută între două bătăi de inimă. Timpul se oprește – fără bucurie, fără durere – doar cu o liniște stranie, ca aerul greu dinaintea unei furtuni.
Este un timp al așteptării, nu din neputință, ci dintr-o nevoie profundă ca lucrurile să se așeze. Poate că aceste tăceri nu sunt goluri, ci spații de pregătire. Sunt acele interludii în care devenim, fără să ne dăm seama. Ne întoarcem spre noi înșine, ne ascultăm mai atent, învățăm să fim în tăcere.
Uneori e greu, mai ales într-o lume plină de haos, mereu în mișcare, în așteptare de certitudini. Dar poate că unele povești nu pot începe până când altele nu se sfârșesc – în tăcere.
Am primit, aproape nesperat, o fotografie cu bunica mamei – un chip pe care nu l-aș fi recunoscut, dar care a adus cu sine o întreagă lume: speranța că voi putea găsi, cândva, frânturi de povești din ramura maternă a neamului meu.
Încet-încet, mi se împuținează sursele, oamenii, inspirația. Mă las cuprinsă de tristețea pierderii unor iluzii și închipuiri, doar pentru a face loc altor speranțe. Aștept momentele potrivite și oamenii care, prin poveștile lor, îmi vor dărui fire dintr-un alt timp – fire ce se vor împleti, poate, cu poveștile strămoșilor mei.
Astăzi, norii coboară tot mai jos peste întreaga-mi lume. Poate că tocmai în această liniște apăsătoare dinaintea furtunii prinde contur ceea ce urmează. Și poate că, într-o zi, privind înapoi, voi înțelege că aceste clipe, aparent goale, au fost, de fapt, cele mai pline.