Umbrele marelui singuratic

Îmi lipesc fruntea de fereastra autobuzului, îmi caut repere în fiecare frântură de clădire, de drum, de cer. Sunt dependentă de el. E marele meu singuratic. Îi sunt amică, amantă, logodnică. Uneori legătura aceasta cu el mă seacă. Îi simt tristeţile, simt cum respiră tot mai greu de sub asfaltul amar, îi văd bătăile inimii ieşind de sub fiecare fereastră veche, de sub fiecare colţ de cer care îi acoperă copilăria.

Uneori îl simt atât de puternic încât mă sufocă, mă înec în lacrimi, în tristeţi, în dezamăgiri. S-a pierdut pe sine. Nu ştie dacă este nostalgic după romantismul interbelic sau după iubiri de dinainte. Ştiu doar că îi simt sub vene durerile trădărilor care aveau să vină.

Uneori aş vrea să mă opresc să îi simt respiraţia, să îi vad fantoma, să-i alin cumva zbuciumul ăsta care îmi loveşte sufletul cu atâta nepăsare. Cobor. Încerc să îmi amintesc unde l-aş putea găsi. E pretutindeni, dar nu îi văd mâinile să i le strâng părinteşte, nu îi văd pieptul să îi alin bătăile sufletului, nu îi văd obrazul să îi mângâi tristeţea.

Merg pe jos, încercând să umăresc suspinele pe care le aud printre maşini, oameni, paşi. Uneori am sentimentul că este în spatele meu, mă întorc brusc, dar nu e nimeni. Uneori am sentimentul că este sub tălpile mele, prin galerii subterane, deasupra metroului. Închid ochii, ascultând doar suspinele. Când îi deschid înţeleg.

În faţa mea Dâmboviţa… pe podul de la Cotroceni, acolo unde se strâng lacrimile Dâmboviţei, am înţeles. Acolo e sufletul marelui meu singuratic, suspinele care se aud sunt lacrimile lui revărsându-se în marele gigant străin de el.

Acolo, pe pod, în braţele lui Bogdan, am plâns tot ce Bucureştiul meu nu putea să plângă. Mi-am plâns durerile, tristeţile, nostalgiile, dorurile, visele, trădările, dezamăgirile. Şi am plâns pentru marele meu singuratic, pentru tot ce avea el să plângă, pentru casele lui goale şi triste, care nu demult acopereau domnişoare cochete şi copii veseli. Am plâns străzile lui şterse de pe hărţi, am plâns monumentele de istorie ale căror poveşti nu le mai ascultă nimeni, am plâns indiferenţa şi tăcerile singuraticului meu.

Pentru câteva clipe, am fost una cu el. Cu durerea lui, cu tăcerea lui, cu tristeţile lui. Ne-am îmbrăţişat prin adierea vântului, m-a privit prin reflectarea cerului în marea mea din oraş. Umbrele lui m-au urmat mai departe, ca în fiecare zi…

2 Replies to “Umbrele marelui singuratic

  1. Stii cum e sa simti ca cineva care a intrat pentru totdeauna in santierele vesnice de pe Sos. Grozavesti te priveste din ceata? Stii cum e sa pierzi ore intregi in tramvaie si pe langa niste bursuci supradimensionati incercand sa-ti scoti pe cineva din cap? Sau incercand sa pastrezi pe cineva in cap? Stii cum e sa scapi din lanturi, dar apoi un simplu vis sa te aduca inapoi? Iarna e anotimpul Ei, si ma gandesc cu groaza ca voi fi inlantuit din nou. Morala povestii: Sanatatea e mai importanta decat toate, uita de orice altceva. Si daca suna Fantoma lui Lazaroiu, sa nu-i dai bani. Noroc bun!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.