Povești despre tăceri. Supereroi printre noi

Mergem pe stradă, aproape teleghidați, cu căștile-n urechi și ochii-n asfalt, fără să ne gândim că avem supereroi printre noi.

Am spus de multe ori că am ajuns din întâmplare la facultatea de istorie. Chiar dacă nu pot spune că lucrez în domeniul studiat și că mă chinui să îmi termin lucrarea de doctorat, facultatea asta mi-a dat un lucru pe care probabil nicio altă facultate nu mi l-ar fi dat: perspectivă față de lume. Să înveți în fiecare zi, timp de cinci ani de zile, despre războaie, lideri și strategii, îți dă o capacitate de a te poziționa în viața de zi cu zi.

Îmi aleg cuvintele și le cântăresc înainte de a le folosi. Tentația este mare, ne-am obișnuit să aruncăm cuvintele, să le folosim în feluri în care nu își au locul. Încerc foarte tare să nu spun că mor de foame când oameni chiar au murit de foame. Și când încă mor. Mă plâng rar de aglomerația din autobuz sau metrou, căci îmi revine constant în minte imaginea trenurilor morții, cu evreii duși spre lagăre. Și poate e mult, poate ar trebui să mai uităm, nu avem cum să ducem pe umeri toate nedreptățile din lumea asta, toate războaiele, toate crimele, toată disperarea. Sau poate ar trebui să le purtăm constant cu noi, să ne amintim că totul ne-a adus în ziua de astăzi, când putem avea totul. Orice ar însemna totul.

Și oamenii trec și astăzi prin multe drame. Oameni care nu au ce pune pe masă copiilor, oameni care trăiesc în sărăcie și disperare. Și suntem cumva acoperiți, în bula noastră, dar mai devreme sau mai târziu, înțelegem că putem face și noi ceva să fie lumea asta mai bună. Nu doar așa, în teorie.

„Vreau să scriu o poveste despre tăcere, despre lucrurile pe care oamenii nu le vorbesc.” Virginia Woolf

Întâmplător sau nu, astăzi când public acest articol este 3 decembrie, ziua internațională a persoanelor cu dizabilități. Jumătate din articol a fost scris de ceva timp, când am descoperit pe facebook un site, supereroiprintrenoi.ro. Și am scris așa dintr-o suflare, vrând să dau povestea asta mai departe, să citească lumea aceste mărturisiri, să se schimbe ceva în ei, în noi toți. Să nu mai credem că nu ni se poate întâmpla nouă.

Suntem o un grup de oameni care, într-un fel sau altul, avem ceva în comun: o persoană cu nevoi speciale. Fie că ne este fiu sau fiică, prieten din copilărie, rudă îndepărtată, coleg de serviciu sau vecin de bloc am ales să spunem aici poveştile lor, poveştile supereroilor care trăiesc printre noi. Pentru că de la ei am învăţat ce înseamnă curajul şi bucuria şi poate cea mai importantă lecţie de viaţă: fiecare zi dusă la bun sfârşit este o victorie!

Sunt povești care frâng și care înalță, povești despre disperare și despre curaj, despre supereroi și normalitate. Și puteam încerca să îmi imaginez cumva, prin absurd, cum trece un adult prin asemenea situații, dar nu m-am gândit la copilul care își vede fratele sau sora suferind… Până în aceea zi când am dat peste aceste rânduri:

Ei au trecut prin multe şi au suportat tot, nu s-au văitat, nu s-au izbit cu capul de pereţi, au avut curaj şi au trecut prin mai multe boli sau o singură boală. Practic, cei care au boli se bucură şi de lucruri mici, însă oamenii normali nu ştiu să se bucure pentru că nu au trecut prin ce au trecut ei. De exemplu, Ana se bucura doar dacă se joacă pentru un minut copiii cu ea. (…) Mi-ar plăcea să am superputeri. Dacă aş avea, aş vrea ca Ana să îşi mişte normal mâinile şi picioarele şi aș vrea ca și copiii din blocul meu şi nu numai, când ieşim afară, chiar dacă sunt mai mari, să se joace şi cu Ana aşa cum se joacă cu mine, măcar câteodată… (Darius are 8 ani și este fratele Anei, diagnosticată cu Sindromul Rasmussen)

Gândiți-vă la acești oameni și la felul în care se luptă pentru fiecare zi pe care noi o pierdem aiurea pe facebook sau prin oraș. Citiți-le poveștile, căutați-vă cunoscuții care au în familie oameni suferinzi, investiți în asociațiile care luptă pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, dați poveștile acestea mai departe să înțelegem că nu e ceva ce se întâmplă celorlalți.

Mătuşă-mea spune uneori, când crede că eu nu o aud, că sunt copii făcuţi la beţie; sau ca mama unuia dintre ei probabil a fost o drogată. Sunt, cu siguranţă, copii proveniti din familii de iresponsabili. Nişte neoameni. Așa spune. Am treizeci şi cinci de ani şi doi copii acum. (…) Fata mea este „una dinaia”. Una care seamănă, în reacţii şi comportament, cu acei copii din saloanele fără mame. Este un copil cu nevoi speciale. Cu retard. Probail că de-a lungul vieţii i se va spune uneori şi „handicapată”. Fata mea însă nu este făcută la beţie; sau după ce am consumat droguri. Am fost ceea ce lumea numește “responsabili” şi ne place să credem despre noi, părinţii ei, că suntem oameni ca toți oamenii dar care avem un copil cu o boală genetică ce dă retard mental. Ca să naşti un copil cu o problemă cromozomială fie eşti şi tu purtător al aceleiaşi probleme şi nu ştii, fie nu eşti şi se întâmplă ceva la fecundare; ceva nu se lipeşte cum trebuie. E simplu. A sau B. Se poate întâmpla oricui. Nu doar beţivilor, drogaţilor şi nenorociţilor. Mi s-a întâmplat mie.