Păstrez pictura asta ca pe un talisman. Am purtat-o cu mine prin toate casele în care am stat, îndoită în jumătate, exact așa cum am primit-o. În acele acuarele stă amintirea omului care m-a învățat că sunt de ajuns. După mai bine de 25 de ani, am înrămat-o și o țin lângă pat. Îmi amintește în fiecare dimineață că merit tot ce-i mai bun. Și în fiecare seară că sunt văzută, iubită și apreciată. Uneori, indiferent cât de bine ești cu tine, ai nevoie să îți reamintești că ești de-ajuns.
Ziua în care am fost văzuți
Era prima zi de școală. Era toamnă, nici nu împlinisem șapte ani și lumea așa cum o știam se destrăma. Am intrat pe poarta școlii, am văzut-o zâmbind și adunând copii în jurul ei. Și i-am spus mamei că ea trebuie să fie învățătoarea mea. Și ca prin magie, chiar ea a fost. După festivitate, am intrat toți în clasă. Eram atât de triști și speriați, vreo doi colegi începuseră să plângă, nu prea înțelegeam ce ni se întâmplă. Voiam doar să ne întoarcem la grădiniță.
Ea ne-a fost zână, a plutit printre noi și ne-a liniștit. Ne-a învățat Dacă vesel se trăiește, am cântat, am bătut din palme, am râs și ne-am jucat. Și în clasa aceea umbrită de teii din fața școlii, o fetiță de un metru și un vis a știut că ceva nemaipomenit începe acolo, în prima bancă de la geam.
Omul care mi-a dăruit dragostea de școală
Nu cred că am mai iubit vreodată pe alt dascăl cum am iubit-o pe ea. Domnișoara învățătoare se numea Simona Alexandru și era un om incredibil de blând și bun. M-a făcut un om bun și sârguincios, adoram să merg la școală, adoram vocea ei, felul în care se îmbrăca, se mișca, felul în care respira. Visam să mă fac învățătoare să fiu ca ea, să am cercei cu clips și fuste mini cu sacou și să pot aduna lumea în jurul meu doar un zâmbet.
Era începutul anilor ’90 și ea era frumoasă și elegantă, era domnișoara de la oraș venită într-un sat mic. Probabil nu avea mai mult de 23-24 de ani, era înaltă și toată un zâmbet. Eram extrem de mândră că avem același prenume. De fiecare dată când vorbea cu mine simțeam că vede prin mine, simțeam că sunt singurul copil din clasă. O singură privire, un singur zâmbet și știam că pot. Ea m-a învățat să scriu, să citesc, să socotesc, să cred în mine.
Într-o zi, i-am zis mamei că o iubesc mai mult decât pe ea. Ce-o fi fost în sufletul mamei nici nu vreau să îmi închipui, dar îmi amintesc că mi-a spus că se bucură, că e normal pentru că petrec mai mult cu învățătoarea decât cu ea. Și eu am răsuflat ușurată, ca și cum țineam cel mai mare secret față de mama.
Copila care avea nevoie să fie văzută
Pictura asta are vreo 26-27 de ani și înseamnă enorm pentru mine. Nu-i doar o foaie de desen cu un peisaj de toamnă pictat în acuarelă. Este o lecție despre încredere, curaj și dragoste.
Aveam 8 ani și la orele desen domnișoara învățătoare picta ceva și apoi noi făceam varianta noastră. Niciodată nu puteam reproduce originalul, dar ea nu aștepta niciodată asta, ci voia să fim creativi, să facem ce putem. În ziua aceea, mi-a dăruit mie desenul. Nu îmi amintesc dacă dăruia de fiecare dată desenele sau dacă mi-a dat doar mie. Îmi amintesc, însă, cât de deosebită m-am simțit în ziua aceea.
Păstrez prea puține lucruri din vremea aceea: desenul acesta și o carte de povești de Hans Christian Anderson primită când am luat premiul I cu coroniță. După ce a plecat, reciteam povești din carte cu gândul la ea, să capăt curaj. Să îmi amintesc că sunt de ajuns. Mama a păstrat mult timp și coronițele pline de praf și amintiri. Nu am nicio poză, nici cu mine, nici cu ea. Dar îmi amintesc cum mă simțeam. Și e cea mai dragă amintire.
Încrederea e castel de nisip. Și mă construiesc în fiecare zi.
În clasa a III-a nu a mai venit la noi. Poate îi era greu să facă naveta de la Ploiești la noi în sat. Sau poate obosise prea tare să audă din toate părțile că e prea blândă cu noi. Mi-a fost dor de ea cu tot corpul, cred că am plâns mult, cred că nu am vrut să mai merg la școală. Am multe amintiri, nu mai știu să fac diferența între ce a fost și ce îmi închipui că îmi amintesc.
Știu doar că tot ce construisem împreună în doi ani avea să se surpe în mai puțin de un an când următoarea învățătoarea avea să sădească în mine neîncrederea și frica. A fost un șoc pentru noi să trecem de la o zână bună și veselă la o vrăjitoare care ne umilea și ne lovea cu zâmbetul pe buze. Eu știam despre mine că-s o fată mică, cuminte și silitoare. Ea mi-a spus că-s doar o fetiță timidă și rușinoasă, fără încredere, fără putere, fără personalitate. Și am crezut-o. Și sunt zile în care încă mai cred asta, mai bine de 25 de ani mai târziu.
Fetița asta de 9 ani căreia i s-a spus că nu e îndeajuns e copilul pe care încerc să îl vindec. De fiecare dată când privesc desenul ăsta închid ochii și îi spun te văd, ești minunată, ești puternică și curajoasă, ești de ajuns.
Sunt de ajuns. Și sunt zile în care mă cred.
Un fragment de viata scris cu sinceritate, autenticitate si emotie. Mi-a amintit atat de gandurile care ma coboara cat si de cele care ma ridica, dar si de propria mea copilarie, iar afirmatia de la final este inspirationala. Felicitari si ma bucur tare mult ca am redescoperit blogul tau dupa multi ani, am gasit multe idei faine. Am sa revin cu placere.
Wow, Octavian! Ce mă bucur să te regăsesc. Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele tale și pentru că îmi citești gândurile. Te aștept cu mare drag.