Răspunsul de la sfârşitul filmului

 

Cred că oamenii care iubesc de mici au inimile diferite de restul oamenilor care iubesc târziu şi fără prea mult patos. Poate nu e frumos să compari felurile de a iubi ale oamenilor, până la urmă iubirea e iubire şi e diferită pentru că noi toţi suntem diferiţi. OK, accept asta, dar nu despre asta e vorba în teoria mea. Cred că unii oameni sunt născuţi să iubească imediat ce conştientizează conceptul de dragoste.

O să credeţi că exagerez sau poate că fabulez, dar eu sunt unul din oamenii ăştia. Nu mai caut explicaţii. Pe unele le ştiu, pe altele le bănuiesc, iar celelalte sunt nesemnificante. Ca un clişeu într-o lume de clişee, m-am îndrăgostit de la grădiniţă, pe la 6 ani estimez eu din tolba de amintiri. Şi mi-am iubit băiatul cu ochi albaştri până în clasa a 7-a cu tot ce poate însemna iubire la vârsta aceea… La 13 ani m-am îndrăgostit de V., de la a8-a A şi aveam senzaţia că e singurul om din lume care mă poate face fericită. Şi de câte ori aveam să mai simt asta. Pentru el am început să scriu poezii şi mai apoi proză. Scrisul a rămas, pe el l-am văzut ieri, din microbuz. Am zâmbit, dar nu am mai simţit decât afecţiune. Pentru copila de 13 ani.

E de prisos să mai spun că la 15 ani m-am îndrăgostit de D., omul care avea să îmi pună la încercare sufletul cum nu o mai făcuse nimeni. Şi l-am iubit aproape 6 ani, printre alte relaţii eşuate şi alte poveşti. Până l-am întâlnit pe A., la facultate şi m-am îndrăgostit din nou cu toată disperarea şi naivitate unui suflet dornic de iubire. Şi l-am iubit mai bine de un an, până într-un noiembrie în care el a plecat într-o altă iubire… şi l-am visat până într-un martie în care tot universul meu a explodat. În acel martie în care mi-am restartat sufletul. În care mi-am acceptat disperarea de a iubi, cu toate complexele şi toate durerile adunate în toate formele de la 6 ani. Şi el s-a uitat în ochii mei îndoliaţi de o iubire complet imposibilă şi mi-a zis… fiecare fată îşi găseşte prinţul. Deşi atunci îmi doream cu disperare să fie el, a avut dreptate… În mai l-am cunoscut pe Bogdan şi din acel mai ne suntem cer şi pământ, aer şi apă.

Am iubit fără încetare. Nu mi-am permis niciodată să nu iubesc, chiar dacă numeri timpul petrecut într-o relaţie e destul de nesemnificant. Dar am ştiu, în felul de copil bleg, că dacă încetez să iubesc sunt pierdută. Pentru nu ştiu să exist altfel. Aşa că am căutat să iubesc mereu. Iar când nu era nimeni special, mi-am iubit amintirile. Şi de fiecare dată, m-am iubit pe mine iubind. Căci iubesc cu toata inima, cu tot dramatismul şi cu toată imaginaţia.

Care era teoria mea? Că oamenilor care iubesc cu disperare li se dezvoltă un simţ deosebit… acela de a venera omul de lângă ei atunci când e omul potrivit. Şi ăsta e răspunsul pe care nu vi l-am dat niciodată când m-aţi întrebat de unde atât curaj să scriu lucruri atât de personale despre mine, despre relaţia mea, despre viaţa mea… Pentru că îmi doresc enorm ca cei care citesc rândurile astea, fie că sunt 5 oameni rătăciţi pe internet, fie că sunt o suta, vreau ca toţi să ştie că dragostea aceea perfectă există. Că perfecţiunea în dragoste înseamnă îţi simţi sufletul întregit. Pentru că mie nu mi-a spus nimeni că există dragostea asta mai departe de cărţi şi filme. Şi pentru că sunt mulţi oameni acolo, în lumea reală, dincolo de ecranul de la cinema, oameni reali care vor cu disperare să iubească şi să fie iubiţi. Şi e nedrept să creadă că minunea care vine doar la sfârşitul unui film nu trece niciodată de sticlă…

sursa foto

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.