Sunt drumuri pe care trebuie să le faci, promisiuni de ținut și povești de împletit.
Când am ajuns ieri la Arhive, am simțit că sunt în locul potrivit. Un drum pe care l-am amânat prea mult, pentru o promisiune pe care mi-am făcut-o cu mult timp în urmă.
Când am văzut acele documente vechi de peste 190 de ani, am simțit cum timpul se îndoaie peste toate generațiile din care mă trag. Și m-am gândit cu alean la tata. Cred că îi era greu să creadă că voi aduna laolaltă strămoșii într-un arbore.
Mai am un drum lung până să descopăr ceva relevant, ceva care să miște ramurile arborelui meu. Am început cu satul în care am crescut și unde s-a născut bunicul meu. Încă dansez haotic printre semne de întrebare, printre piese de puzzle lipsă și goluri în poveste. Dar sunt aici, pregătită să înțeleg unde-mi sunt rădăcinile și cum să cos aripi.