În martie 2020 viața noastră așa cum o știam s-a schimbat brusc. Ne-am trezit în fața unui scenariu de film pe care nu l-am crezut niciodată posibil în realitate. Am încercat să scriu cât mai mult în perioada asta, să exorcizez frici. Am scris un fel de jurnal de izolare în pandemie, am publicat și pe blog un articol Jurnal de izolare (după 37 de zile). Despre frici, povești și începuturi. Am început o serie de interviuri cu oameni dragi, o serie de micropovești despre vieți simple în vremuri complicate. Am făcut ce am putut: am trăit zi cu zi și am scris.
Cum am trăit sfârșitul lumii așa cum o știam
Am crezut că o să ne punem viața pe pauză. De fapt, asta mă înfuria cel mai tare. Am crezut că nu vom mai trăi, că vom pierde luni din viețile noastre, că ne vom pierde planurile și libertatea, visurile și călătoriile. Și le-am pierdut, într-un fel. Dar nu am pus viața pe pauză.
Avantajul unui astfel de jurnal de izolare în pandemie este faptul că te poți întoarce la tine, cel care erai la începutul acestui scenariu imposibil. Mi-a fost groază de faptul că ne putem îmbolnăvi, că putem pierde oameni dragi. Mi-este groază în continuare. Dar astăzi înțeleg mai bine că tot ce pot face este să am grijă și să fac ce ține de mine. Restul, e cam loterie.
Mi-a fost așa teamă că ne vom pune viețile pe pauză, dar am trăit. Nu am supraviețuit perioadei, ci am trăit-o. Am învățat atât de multe despre mine, despre limitele mele, despre puterea mea. Am învățat atât de multe despre copilul meu, despre familia și energia noastră, despre tot ce am constuit împreună în anii ăștia normali.
Ce fac eu în vremurile astea nemaiîntâlnite
Sunt un om diferit, m-am schimbat în toată perioada asta. Aș fi vrut să mă schimb așa, în condițiile astea? Cu siguranță, nu. Dar nu pot nega faptul că simt că am crescut mult. La început, am trăit cu o vinovăție a timpului ăsta necâștigat de care nu-mi dădeam voie să mă bucur. Credeam că trebuie să îmi împing limitele, să lucrez mai mult, să scriu mai mult, să fiu productivă.
Dar trăim vremuri nemaiîntâlnite. Așa că după câteva zile în care am trăit într-un malaxor de emoții și frici, mi-am dat seama că trebuie să trăiesc zi cu zi și să nu mai am așteptări. Doar să fim bine. Și am fost. Împreună.
Nu am învățat nicio portugheză, nu am dus niciun curs online la bun sfârșit, nu am făcut sport acasă. Am citit la fel cum aș fi citit înainte, câteva cărți pe lună în funcție de stare și poveste. Nu am rupt Netflixul, am văzut seara câte 2-3 episoade din vreun serial, cum aș fi făcut și înainte. În unele zile am făcut yoga, în altele am meditat, în altele am copt brioșe. Am făcut ce am putut mai bine.
Cum o să fie lumea noastră?
De scris, o să scriu în continuare. Și poate că nu o să îi mai zic pompos jurnal de izolare în pandemie, dar o fie cu siguranță despre noul nostru normal. Poate că noul normal o să însemne (re)apropierea de tot ce e cu adevărat important în viață. Poate noul normal o să fie un nou fel de slow living. Ce ironic să scriu despre asta cu câteva zile înainte de nebunie: Cum am ajuns, după secolul vitezei, să tânjim la slow living.
S-a încheiat starea de urgență, dar pandemia rămâne și trebuie să învățăm să trăim cu acest pericol, să așteptăm cu responsabilitate vaccinul și să învățăm să fim mai buni cu noi și cu cei din jur.