Hai, spune-mi povestea…

 

Despre oamenii mari ai sentimentul că poţi spune atât de multe cuvinte, însă în faţa paginii albe sau al unui word banal, totul pare fără sens. Încerc să îmi găsesc cuvintele să încep un articol despre Oana Pellea. Şi despre piesa „Scaunele”, de la Bulandra, de aseară. Şi despre Răzvan Vasilescu. Dar nu ştiu cum pentru că a alege cuvintele potrivite e din ce în ce mai greu atunci când vorbeşti despre oameni mari şi întâmplări minunate.

Apoi mi-am dat seama că aseară a fost ca jumătate de film bun. Ca un film franţuzesc… cum spunea Mr. Nobody… „There were cars that polluted. We smoked cigarettes. We ate meat. We did everything we can’t do in this dump and it was wonderful! Most of the time nothing happened… like a French movie.” Am plecat de acasă şi era înnorat. A început să picure exact înainte să vină autobuzul. A plouat calm şi frumos. Am ajuns la TNB şi oamenii pierdeau timpul şi totul părea boem, inclusiv TNB-ul plin de schele şi sechele. M-am întâlnit cu Alice în faţă la Patria, urmând să mergem pe Arthur Verona. Acolo, Street Delivery. Aglomeraţie şi amestec de muzică, amestec de oameni şi amestec de stări. Să ajungem la celălalt capăt a fost ca într-o comedie, mai ales că amândouă aveam pantofi cu toc şi nu ne potriveam deloc peisajului artistico-boemo-bahic.

Am ajuns la teatru unde un bătrânel extrem de simpatic şi elegant îi spune doamnei lui: „Uite, dragă, sunt numai tineri la teatru! Numai noi suntem bătrâni!” Dar în vorbele lui nu găseai regret, ci numai surprindere şi o oarecare plăcere.

Şi iată-ne în sală. Şi scena. 2 scaune. Şi ei. Maeştrii, profesioniştii. Râsul fantastic al Oanei Pellea. Vocea caldă a lui Răzvan Vasilescu. Frumoase, sensibile, duioase cuvintele lui Eugen Ionesco. Şi apoi zgomot, muzică s-ar putea spune, dar era zgomot… peste cuvintele lui Ionesco. Dar ei nu îşi clinteau priviril, nu le tremurau cuvintele. Apoi ploaia care părea că va rupe tavanul teatrului. Şi un telefon din sală cu Havana loca. Şi iar muzică, şi iar ploaie. La început am fost distrasă, dar privindu-i m-am simţit ca într-un glob de sticlă. Noi eram acolo în glob, şi toată nebunia era afară…

V-aş spune şi despre piesă, dar ar fi păcat să nu citiţi Ionesco şi să nu-i vedeţi pe aceşti magicieni ai scenei. E o piesă frumoasă  şi absurdă, sensibilă şi nebunesc de hilară, cu tăceri şi ţipete, cu regrete şi vise. Ca în viaţă.

Am plecat cu Alice a mea, fericite că am reuşit după ce am încercat atât de mult timp, să vedem această piesă. Din nou, ca într-o comedie, printre un amestec de muzică, amestec de oameni şi amestec de stări. În faţă la TNB a început să plouă şi cât ai clipi o furtună a îmbrăţişat Bucureştiul. Fata-căreia-nu-îi-plac-umbrelele a alergat până în staţie. Cu trupul lipit de o clădire de pe Bulev. Rosetti, am privit ploaia şi m-am gândit cum ar fi să îmi dau jos pantofii cu toc şi să dansez cu picioarele goale în mijlocul bulevardului. Şi m-am gândit la chipul luminat al Oanei Pellea spunând „Hai, spune-mi povestea, ştii tu, povestea aia: Atunci am rîs…” A fost o seară ca o jumătate de film bun. Ca un film franţuzesc în care se întâmplă atât de mult şi aproape nimic. Dar a fost jumătatea în care totul are sens.

Şi m-am mai gândit ce fel de puteri magice au aceşti oameni numiţi actori de fac oamenii să îşi dorească să nu mai plece dintr-o sală de teatru chiar dacă în jurul lor se întâmplă o întreagă nebunie?

Poză din albumul „Artistii Sefi” ai lui Eugen Ionescu pe „Scaunele” de la Bulandra, Ioana Barac Grigore

2 Replies to “Hai, spune-mi povestea…

  1. „Vocea caldă a lui Răzvan Vasilescu” – asta m-a facut sa rad un pic, pt. ca eu il stiu doar din filme gen Balanta sau Terminus Paradis, unde injura incontinuu 😛

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.