Furtuni de litere

La eterna întrebare ce vrei să te faci când o să fii mare nu am răspuns niciodată că vreau să fiu scriitoare. Cred că nici nu am știut că vreau. De fapt, cred că dorința mea  frumos conturată, dar uneori atât de abstrată, de a fi scriitoare a început cu Bucureștiul. Câteodată am senzația că port în valiza mea imaginară atât de multe vise și într-un fel sau altul toate s-au născut cu mine. Unele, se pare, s-au născut cu Bucureștiul meu.

Îmi amintesc că vreau să fiu scriitoare când furtuni de litere îmi străbat mintea, sufletul și mai ales tristețile. Îmi amintesc că vreau să fiu scriitoare când unii cititori de litere simoneciene (hai că sună fain!) mă întreabă de ce nu scriu o carte, când Alice cu privirea aceea care amestecă dragoste și reproș părintesc mă întreabă ”… și cartea?…”. Scriu. Scriu pe blog uneori dintr-o disperare literară, dintr-o nebunie, dintr-o durere a tuturor literelor care se izbesc de sufletul meu ca valurile mării de stânci. Scriu și un roman, unul cu două personaje, două femei complet diferite și complet identice. Dar sunt personaje atât de puternice încât sufăr pentru fiecare literă, fiecare replică, fiecare amintire. Uneori scriu la romanul meu cu disperare, șterg, scriu, șterg și scriu din nou. Alteori las acel word să doarmă liniștit într-un folder numit proiect simone du ciel.

Visez să fug să scriu, deși aș avea timp și aici. Visez să fug departe să pot scrie toate literele pe care le ascund în gânduri și amintiri. Visez să fug la mare, ca orice scriitor din filme, cel care fuge la malul mării pentru a se regăsi, pentru a contura povestea pe care o va aduce în urbanul librăriilor colorate. Visez să fug la Paris, într-un apartament cu miros de cafea și cărți, să ascult Edith Piaf și să scriu fără să respir nopți, dimineți, după-amiezi leneșe de primăvară…

Dar știu, cu tot romantismul mării și al Parisului, că nu este nevoie să fugi ca să poți scrie. Știu că, de cele mai multe ori, cei care pleacă la capătul lumii pentru a se găsi pe sine înțeleg, la sfârșitul poveștii, că acasă este cel mai potrivit loc în care te poti cunoaște. Și știu că nu fac decât să îmi amân povestea pentru că doare să o scriu, pentru că pun în cele două personaje toate dramele mele, toate revoltele, toate păcatele, toate visele. Și uneori este greu să exorcizezi toți demonii trecutului, tristețile și dezamăgirile.

Dar va veni aceea zi în care voi fii în stare să pun punct. Să-mi trăiesc personajele, să le las să își trăiască poveștile, să le iert ca un creator bun și să le las să plece, ca un părinte cu inima frântă.

 

5 Replies to “Furtuni de litere

  1. si vei scrie o carte cu tine, despre tine, de prin tine…:)

    …si deschizi fereastra si se afla o particica din Bucurestiul tau drag…:)

  2. Așa e, nu e nevoie să fugi ca să poți scrie. Ci dimpotrivă, de cele mai multe ori, doar scriind reușești să fugi cu adevărat. 🙂

    Deci scrie, scrie, scrie!

    P.S: Mă bucur că mi-ai găsit blogul, căci așa l-am găsit și eu pe al tău 🙂

    1. Oo, ce repede m-ai „verificat” 😀 multumesc mult. Scriu, serios, scriu mult 😛 Nu atat cat ar trebui, dar sunt pe calea cea buna ;). Te imbratisez!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.