În mine au hălăduit tot timpul hoarde de fluturi.
Când eram copil, erau şi ei mici. Se foiau în mine când trebuia să zic poezii la serbare, în prima zi de şcoală, în ziua în care doamna mi-a pus coronița pe cap. Se jucau cuminți în stomac şi mă înghionteau uneori amuzați.
Într-un început de toamnă cu ploaie măruntă fluturii mei s-au războit atât de tare încât i-am simțit ca un ghem de ace în stomacul meu. Şi nu vrei să ai în stomac o hoardă de fluturi adolescenți. Sunt răutăcioşi, temperamentali şi vulcanici. Puberi.
Dar vine o vreme când fluturii amorțesc. O vreme când obosesc de atâta iubire, atâtea tristeți. Rămân acolo tăcuți, mişcându-şi din când în când câte o aripă. Vine o vreme când nu îi mai mişcă o privire sau o poezie, când nu îi mai animă un zâmbet sau un te iubesc. Se culcuşesc în nepăsare şi lasă viața să treacă pe lângă ei.
Şi apoi, ca după o iarnă prea lungă, într-o primăvară dezgroapă iar nebunia. Se foiesc iar, te înghiotesc, răscolesc totul în tine ca într-un vârtej.
Iar când credeai că ştii tot ce pot face fluturii cu stomacul tău, într-o noapte de martie îi simți migrând diafan, ținându-se de aripi, înconjurând viața care creşte în tine. Şi se leagănă dintr-o parte într-alta ca într-un dans plăpând, răscolesc tot în tine, te recompun atom cu atom.
Un roi de fluturi străbătându-mi pântecul şi dând sens a tot ce a fost vreodată. Huzur, copile, huzur. 💜
📌 ziua 15 din 15. Fluturii #our15daysofwriting
Poți găsi aici detalii despre aceste exercițiu creativ – acceptă provocarea!